Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Despre rugăciune se poate spune, ca şi despre monahism, că nu este exclusiv apanajul creştinismului, ci a apărut din timpuri imemoriale, fiindcă, într-un fel sau altul, s-au rugat şi se roagă toţi oamenii. În aproape toate religiile lumii, rugăciunea a avut şi are un sens sacru de dialog al omului cu divinitatea. În concepţia lui Evagrie Monahul, rugăciunea este ridicarea minţii şi a voii către Dumnezeu, este vorbirea sau dialogul cu Dumnezeu. Ea mai poate fi numită şi un fel de audienţă divină. De aceea, când ne prezentăm înaintea Sa, să nu o facem oricum. Rugăciunea nu însemnă doar realizarea intenţiei bune de a ne ruga, ci trebuie să strigăm din inimă către Dumnezeu, aşa cum făcea profetul Moise, despre care se spune că nu i se vedeau nici buzele mişcându-se la rugăciune şi Dumnezeu i-a zis: „ce tot strigi aşa către Mine pentru poporul acesta?”. Ori să strigăm ca şi regele David care, mustrat de cuget pentru grelele păcate săvârşite, striga neîncetat: „Zideşte în mine o (altă) inimă curată… Doamne!”.
Rugăciunea nu încape în acelaşi loc cu păcatul
Pentru a ne ruga cum trebuie să ne raportăm mereu la cuvintele apostolului iubirii care zice: „Dacă nu ne osândeşte inima noastră, avem îndrăzneala la Dumnezeu, şi orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (I Ioan 3, 21-22). Mesajul apostolului ar fi acela că rugăciunea nu încape în acelaşi loc cu păcatul.
Regele David, numai după ce s-a pocăit de păcatele lui, a avut curajul să spună: „dacă aş fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps. 66,18), iar Isaia duce şi mai departe învăţătura când scrie: „Mâna Domnului nu este prea scurtă ca să poată să izbăvească, şi nici urechea Lui prea tare ca să nu audă, ci nelegiuirile voastre pun zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru, păcatele voastre vă ascund faţa Lui” ( Is. 59,2).
O altă condiţie a primirii cererilor noastre este să nu judecăm pe alţii nici când ne rugăm, asemenea fariseului din pilda Domnului, ci să avem mereu în minte ideea că cu cât cineva vrea să-L imite pe Hristos, cu atât va judeca mai puţin sau deloc pe alţii. O rugăciune a Sf. Efrem Sirul zice: „Doamne dă-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe aproapele meu!”.
Cât, cum şi de ce trebuie să se roage preoţii şi episcopii
Cine trebuie să se roage? Evident că tot omul credincios are această chemare, fiindcă Domnul ne-a spus tuturor să ne rugăm neîncetat, iar dacă nu putem neîncetat, măcar s-o facem cât mai des posibil. Mai mult decât toată lumea, însă, trebuie să se roage conducătorii spirituali ai Bisericii, în primul rând episcopii care-l au ca model pe arhiereul Vechiului Testament Samuel, care şi după ce nu a mai activat ca judecător zicea: „Eu nu îmi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voi” ( I Regi 12, 23). Prin urmare, pentru un lider spiritual, a înceta să se roage este un păcat, iar rugăciunea trebuie privită ca obligaţie şi nu ca o opţiune.
În primul rând, episcopii şi preoţii trebuie să se roage neîncetat pentru cei peste care au fost puşi să-i conducă şi să nu se roage doar atunci când sunt solicitaţi ori numai când sunt plătiţi sau, şi mai grav, doar în funcţie de cât sunt plătiţi, şi nici să nu se uite la poziţia socială a celui pentru care trebuie să se roage.
Primul folos al rugăciunii este sporirea credinţei, a iubirii pentru aproapele şi a smereniei, virtuţi fără de care nimeni nu poate fi un autentic Păstor după inima lui Dumnezeu, ci cel mult un mercenar. O mare ispită pentru conducătorii spirituali, când se roagă în public, este aceea de a încerca să fie pe placul celor prezenţi la rugăciune, şi în acest scop de multe ori unii îşi mlădiază glasul ori se străduiesc din răsputeri să-şi etaleze calităţile muzicale ca să gâdile simţul artistic al ascultătorilor şi în felul acesta rugăciunea devine un fel de spectacol ieftin, dar gustat în mod deosebit de demoni. Dacă vrei să te rogi cu adevărat, roagă-te ca să fii pe placul lui Dumnezeu. Nu poate fi bucurie mai mare decât a conştientiza că poţi dialoga nestingherit cu Dumnezeu în orice vreme, în orice împrejurare şi să fii convins că El te ascultă şi că, mai devreme sau mai târziu, va răspunde solicitărilor tale.
Dumnezeu, după cum vrea Dumnezeu?
Pentru ce şi pentru cine să ne rugăm? În primul rând, să avem în minte cuvintele lui Iisus care cerea mereu să fie preamărit Părintele cel ceresc, iar în al doilea rând, să se facă şi cu noi voia lui Dumnezeu. Sunt foarte elocvente cuvintele Fericitului Augustin care se ruga astfel: „Doamne, ajută-mi să împlinesc voia Ta ca şi când ar fi voia mea!”. Din păcate, de multe ori, avem tendinţa de a ne comporta în raport cu Dumnezeu întocmai ca nişte copii alintaţi, care vor ca întotdeauna părinţii să le ofere totul şi să le împlinească orice moft. Nu de puţine ori mai şi uităm de Dăruitor. Aşa cum spune T. Spidlik care-l citează pe Abraham Lincoln: „Dumnezeu îl ajută întotdeauna pe cel care cere. Dar să nu uităm niciodată că trebuie să ne rugăm pentru a face ceea ce vrea Dumnezeu, iar nu ca Dumnezeu să facă ceea ce vrem noi”.
Dacă privim în jurul nostru observăm că anumite daruri ni le dă Dumnezeu în mod gratuit fără să le cerem, însă pentru altele este nevoie şi de rugăciunea noastră ori a semenilor noştri care pot fi mai aproape de El, printr-un spor de credinţă ori sunt mai dispuşi de a se ruga. Dacă unele daruri le-am primit din oficiu, se înţelege că pentru acelea nu ne mai rugăm, ci cel mult se cuvine să-I mulţumim.
Prioritatea: Mântuirea
Cum Hristos a spus să căutăm mai întâi împărăţia cerurilor înseamnă că prioritară rămâne cererea de a ne mântui sufletul. Evangheliile ne relatează adesea de rugăciunile unora pentru alţii, în special ale mamelor pentru copii, unele dintre acestea fiind îndeplinite pe loc deoarece erau expresia iubirii pentru aproapele şi erau şi necesare, altele nefiind îndeplinite deoarece nu erau conforme cu voia Domnului (vezi cererea mamei fiilor lui Zevedeu!).
Din prezentarea întâmplării relatate în fragmentul evanghelic de mai sus conchidem că Dumnezeu îngăduie să vină încercări asupra noastră, ca furtuna peste Apostoli, pe lac, pentru a alerga cât mai grabnic la Dumnezeu după cum zice psalmistul: „Cheamă-mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi scoate din el şi Mă vei preaslăvi” (Ps. 49,16).
(pr. prof. univ. dr. Petre SEMEN)
