Bisericile de lemn din Maramureş se remarcă prin planimetrie, tehnica îmbinărilor din lemn şi a realizării învelitorilor de şindrilă. Ridicate pe înălţimi care au impus necesitatea găsirii unor soluţii constructive specifice pentru realizarea şarpantelor şi a turlelor prevăzute cu foişor (în care, de regulă, se află clopotniţa acoperită cu o cupolă prelungită în vârful căreia este fixată o cruce din fier), construcţiile sunt împodobite cu motive ornamentale vizibile pe suprafaţa portalurilor şi ancadramentelor - simbolizând elemente de natură vegetală, animală şi geometrică realizate prin dălţuire, crestare, forjire ori traforare. În timp s-a ajuns la o adevărată artă a îmbinărilor în lemn (numite şi rosturi) - o tehnică specifică de îmbinare a lemnului fără cuie sau cu ajutorul cuielor de lemn în anumite situaţii impuse de locul şi rezistenţa îmbinărilor.

 

Stil.

Ansamblul arhitectural bisericesc din Maramureş a evoluat în timp în funcţie de priceperea, experienţa şi fantezia constructorilor locali, ei reuşind să impună un anume stil în redarea plastică a formelor şi motivelor ornamentale care s-a extins şi în zonele limitrofe: Bistriţa, Sălaj, Satu Mare şi Cluj. Există totuşi şi unele deosebiri între bisericile construite în diferitele zone ale Maramureşului, cât şi faţă de cele limitrofe: în Maramureşul istoric, bisericile de lemn se impun prin monumentalitate, îndeplinind în unele cazuri rolul unor adevărate catedrale prin dimensiuni, dar şi prin cutezanţa liniilor şi proporţiilor; în Chioar, mai ales pe Valea Cavnicului, bisericile de lemn se remarcă prin spectaculozitatea turlelor şi frumuseţea şarpantelor; în Codru, bisericile de lemn sunt de mai mici dimensiuni, dar perfect proporţionate şi cu ornamente interioare şi de pridvor de mare acurateţe; în Lapus, bisericile de lemn se remarcă prin frumuseţea pridvoarelor şi a prispelor funcţionale. Totuşi, aceste deosebiri sunt numai de maniera şi nu afectează stilul ori linia arhitecturală de ansamblu şi constau în anumite accente şi sublinieri de forme specifice fiecărei zone.

 

Picturi murale cu tentă populară.

Biserica de lemn are planul, în general, dreptunghiular şi simplu şi turnurile clopotniţa amplasate pe naos sau pronaos. Absidele sunt poligonale şi decroşate în general. Picturi murale, de multe ori cu tentă populară sau istorică. Acoperişul se "îmbracă" adesea cu o dublă poala pentru a impresiona şi mai mult prin rafinament.
Cele mai multe biserici de lemn se află în nordul ţării, în zone unde nu sunt niciodată cutremure. De aceea, aceste construcţii au fundaţii săpate în pământ, nu au o bază solidă. În cele mai multe cazuri, fundaţia este făcută la suprafaţa solului, pe un strat de pietre de construcţie care nu sunt prinse în ciment. Aceste biserici au "tălpile" - grinzile din partea de jos – putrede, iar lipsa unor lucrări de restaurare a făcut ca numărul bisericilor de lemn în vechea vatră a Maramureşului să se reducă la 45 în 1993, de la 120 câte existau la începutul secolului al XIX-lea (moment în care s-a renunţat la tradiţia de a construi biserici de lemn, în mare parte din cauza programului introdus de administraţia austriacă, susţinut de ierarhia ecleziastică unită de la Muncaci, de a ridica biserici de zid).

 

Ctitorii.

Bisericile de lemn păstrate până astăzi în Maramureş dezvăluie existenţa a cel puţin două şcoli sau familii de meşteri de biserici în secolele 17 şi 18 - una rezidând în Săliştea de Jos şi acoperind, îndeosebi, parohiile din câmpia şi zona dealurilor joase din jurul Huştului, iar cealaltă, răspunzând necesităţilor parohiilor din sudul Maramureşului, cu rezidenţă, cea mai probabil, într-unul din satele din valea Izei inferioare. În bună măsură, adevăraţii creatori ai bisericilor de lemn locale au fost, de fapt, chiar ctitorii acestora - nobilii de rit oriental, care, în lupta lor neîntreruptă de a-şi păstra drepturile de proprietate şi rangul social (care le asigurau libertăţi şi privilegii), s-au străduit să construiască biserici capabile sa semnaleze ambiţiile, resursele şi statutul lor social.

 

Patrimoniu universal.

Ca o recunoaştere a valorii lor, o parte dintre bisericile de lemn din Maramureş au fost trecute în 1999 pe lista patrimoniului universal UNESCO:

Biserica "Intrarea Maicii Domnului în Biserică" - 1720 din satul Bârsana,
Biserica "Sfântul Nicolae" - 1643 din satul Budeşti,
Biserica "Cuvioasa Paraschiva" - 1770 din satul Deseşti,
Biserica "Naşterea Maicii Domnului" - mijlocul sec. XVIII din satul Ieud,
Biserica "Sfinţii Arhangheli" - 1796 din satul Plopiş,
Biserica "Cuvioasa Paraschiva" - 1604 din satul Poienile Izei,
Biserica "Sfinţii Arhangheli" - 1663 din satul Rogoz,
Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" - 1767 din satul Surdeşti

Un lucru cu totul deosebit este faptul că bisericile din lemn nu îşi limitează prezenţa numai la Maramureş, ci se extind în aproape toată ţara, acoperind, deopotrivă, Banatul şi Crişana, Transilvania, Moldova, Bucovina, dar şi Oltenia şi Muntenia. Un alt aspect foarte interesant este legat de "migraţia" bisericilor. Sunt monumente deplasate de două, trei şi chiar patru ori dintr-un sat care s-a înstărit, spre o altă vatră de sat mai săracă. Astfel, poţi întâlni biserici ridicate acum sute de ani la Reghin (în centrul Transilvaniei) şi mutate, de exemplu, în Prahova (sudul ţării).

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Bisericile din lemn.

Comentarii