Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
1. Temeiuri biblice ale culturii populare româneşti
Cultura unui popor este întotdeauna tributară, în sens benefic, elementelor fundamentale care îi marchează devenirea istorică şi de aceea expresia "Omul este ceea ce mănâncă" poate fi extrapolată şi asupra culturii populare, cu întreaga diversitate a formelor ei de exprimare.
Creştin prin origine şi fiinţa, căci nu se poate vorbi de o perioadă istorică în care să nu fi fost creştin şi nici despre o dată fixă a încreştinării, ca la popoarele vecine, neamul românesc şi-a plămădit fiinţa cu aluatul cuvântului Sf. Evanghelii, în dragoste de dreptate, fraternitate, vieţuire paşnică, smerenie şi frică de Dumnezeu.
Idealul uman promovat de învăţătura creştină se regăseşte în structurile de profunzime ale idealului uman cultivat de cultura noastră populară. Noţiunea de omenie cuprinde în sine o sinteză a virtuţilor prin care persoana umană dobândeşte echilibrul interior, orientată spre veşnicie, după modelul ceresc ce s-a numit pe Sine însuşi Fiul Omului, şi intra în armonie cu semenii. "Omenia românească are multe sensuri; ea e prezenta în mod difuz într-o mulţime de însuşiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente, sincere, înţelegătoare, lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calităţi de om. Omenia înseamnă frână în calea tuturor pornirilor care coboară pe cineva de la treapta de om. [...] Om de omenie nu-i o însuşire posibil de practicat în izolare, ci e o relaţie cu ceilalţi, e relaţia normală a omului cu semenii săi. Omul nu e om decât în relaţia normală cu semenii săi".
„Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor”
Cartea fundamentală a creştinismului, Sf. Scriptură a pătruns prin cultul divin şi propovăduirea Bisericii în cele mai intime straturi ale culturii populare. De aceea nu e de mirare că anumite cugetări sau sentinţe morale biblice au fost asimilate de înţelepciunea poporului care şi le-a împropriat ca pe nişte bunuri ale sale. În preluarea de valori, poporul este cel mai exigent cenzor deşi, paradoxal, pare locul cel mai comun de receptare a influenţelor de orice natură.
Apropiindu-ne de tezaurul maximelor şi proverbelor româneşti, adunate şi publicate în culegeri de marii iubitori de folclor în ultimele două veacuri este limpede că pe lângă experienţa milenară, proprie popoarelor cu o istorie îndelungată, Biblia şi învăţătura creştină, în general, sunt puternice izvoare de inspiraţie. Iată câteva exemple dintr-o carte de proverbe româneşti, care nu mai au nevoie de comentarii în privinţa originii: "Mai bine bârna din ochiul tău să o scoţi, decât gunoiul din ochiul fratelui tău"; "Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor"; "Cel ce suferă pe nedreptate se întăreşte"; "Iuda pentru treizeci de arginţi a vândut pe Hristos"; "Nu arunca mărgăritarul înaintea porcilor"; "Cine dă săracilor împrumută pe Dumnezeu"; "Gol ai venit, gol te duci, cu tine d-aici nimic nu duci", "Un câine viu face mai mult decât un leu mort".
2. De la proverbele biblice la proverbele româneşti
Identificarea şi analiza nuanţată a corelaţiilor dintre textul Sf. Scripturi şi cultura populară românească constituie un proces complex şi, de aceea, ne oprim aici doar asupra unui model care credem că poate fi considerat paradigmatic: receptarea şi valorificarea existenţială, practică, în înţelepciunea proverbelor româneşti a învăţăturii religios-morale cuprinse în cartea Proverbelor lui Solomon.
Deşi noţiunea de proverb nu poate caracteriza integral, ambii termeni ai comparaţiei - proverb sau pildă biblică şi proverb ca formulare gnomică a înţelepciunii populare - considerăm totuşi că destinaţia comună, evident didactică, tendinţa de esenţializare care poate numai în poezia extrem orientală mai este căutată cu atâta asiduitate, utilizarea unor procedee stilistice apropiate în formulare, folosirea preponderentă a paralelismului (sinonimic, antitetic, sintetic, parabolic) ne îndreptăţesc la studierea influenţelor scripturistice în cultura noastră populară exprimată prin conţinuturile paremiologice.
Pe de o parte, avem cartea revelată a Vechiului Testament, "colecţie a colecţiilor" de sfaturi pentru dobândirea înţelepciunii în viaţa, monumentală componentă a poeziei didactice ebraice, culme a literaturii sapienţiale din întreaga lume veche. Dacă Psalmii reprezintă punctul cel mai înalt atins de poezia ebraică, acelaşi lucru se poate afirma despre Proverbele (Pildele) lui Solomon pentru literatura didactică.
"Într-un stil bogat în imagini şi comparaţii, viu în expresii şi adânc în psihologia vieţii zugrăvite, plin de culegeri sublime şi variate, Solomon expune în această carte doctrina religioasă, dar mai ales social-morală a lui Israel. Plecând în comparaţiile sale de la lucruri şi fapte naturale şi cunoscute pe care le îmbracă în forma poetică a paralelismului stihurilor ebraice, autorul a dat naştere acelui stil concis dar sentenţios, figurat şi parabolic, care imprimă operei sale un colorit cu totul particular".
De cealaltă parte, avem proverbele româneşti, care spre deosebire de celelalte genuri ale literaturii populare ca: poveştile, cântecele, doinele, bocetele, baladele, descântecele, oraţiile de nuntă s.a. care au avut o viaţă oarecum autonomă, fiind rostite la diferite ocazii, genul paremiologic a făcut corp comun cu fiinţa graiului popular, componentele sale fiind revărsate în masa vocabularului. "Proverb este o expresie înţeleaptă, filosofică sau didactică, care merge din om în om. Se propagă mai ales prin viu graiu şi este anonim. Nu este vorba cutăruia sau a cutăruia, al cărui nume se pomeneşte, a cutărui înţelept sau a cutărui filosof ci într'adevăr, cum şi scrie Pann: "Vorba ăluia", oricine ar fi el; indiferent de unde se naşte şi de unde vine, care este obârşia, cum s-a dezvoltat în cursul vremurilor; când ajunge proverb, toate acestea sunt de mult şterse. Singurul semn caracteristic este nuanţa populară, căci proverbul reprezintă mentalitatea, modul de a vedea şi de a înţelege al poporului la care se găseşte şi unde se întrebuinţează". Varietatea şi complexitatea tematicii proverbelor asigură acestui gen literar străvechi o extraordinară productivitate. Iuliu Zanne a adunat într-o monumentală colecţie 20.940 de proverbe. Făcând o clasificare a temelor, se constată că "lăsând la o parte zicătorile şi alte specii, se estimează cca. 4.000 tipuri de proverbe cu o tematică ce îmbrăţişează viaţa omului cu toate aspectele şi contingentele ei".
3. Moralitatea - tema fundamentală a proverbelor
În conţinutul variat al creaţiilor populare o preocupare fundamentală este moralitatea. Omul moral apare, în concepţia poporului, ca împlinire a destinului individual, premisă a armoniei sociale. "Credincioşii au o morală simplă, pozitivă, o cuminţenie înnăscută, o cumsecădenie deasupra oricărui reproş, o omenie recunoscută. Virtuţile sunt practicate din convingere, păcatele sunt excepţii condamnabile. O întreagă literatură folclorică scoate în evidenţă virtuţile şi condamnă corosiv patimile în expresii lapidare şi memorabile, adeseori gnomice. Fără teoretizare, selecţia lor devine o morală de rând, succintă şi eficace".
Înţelepciunea populară surprinde valoarea de nepreţuit a virtuţii şi cheamă pe om să o pună în practică deoarece i se potriveşte fiinţial. Planul etic se sincronizează cu cel estetic: virtutea e împărtăşire din frumuseţe, lumină, bucurie, păcatul este întruchipare a urâtului. Frumuseţea virtuţii armonizează temeliile axiologice ale existenţei: adevăr, bine, frumos într-o sinteză ce luminează întreaga viaţă. Mergând pe calea binelui, omul cinsteşte pe Dumnezeu şi evlavia devine "lucrătoare prin iubire" faţă de semeni.
Pedagogia proverbelor utilizează mijloace variate, de la mireasma înţelepciunii bătrâneşti până la ghimpele usturător al ironiei, însă scopul final este unul singur: înnobilarea omului prin moralitate. După exprimarea sugestivă a lui Moses Gaster: "Proverbele sunt pentru relaţiunile morale ale omenirii întocmai ca moneda pentru relaţiunile sociale".
Punând alături preceptele solomonice şi formulările apoftegmatice ale poporului vom constată numeroase asemănări. Fără a ignora deosebirile, vom sesiza în cele ce urmează interferenţele, deoarece ni se par interesante şi folositoare. În analiza virtuţilor şi a păcatelor ne vom călăuzi de modul cum împarte Morala creştină datoriile oamenilor: mai întâi cele faţă de Dumnezeu, apoi cele faţă de sine şi faţă de aproapele.
(Pr. Nicolae Dascălu)
