Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Carte asta este pur şi simplu o minune. De fapt Sfântul Nicolae Velimirovici este un făcător de minuni. Parcă niciodată nu am găsit cuvinte împletite cu atâta bucurie, parcă ţese lumină. Îţi vine să zici că e poezie şi poate că şi e poezie, dar are adâncul vieţii în ea, adâncul înţelegerii unui creştin ortodox a cărui viaţă a fost încercată nu oriunde, ci în iadul lagărelor de concentrare.
O minte strălucită formată în spiritul ortodox, o inimă menită sfinţeniei încă din timpul vieţii, Sfântul Nicolae Velimirovici‚ „evanghelist între evanghelişti”, este unul din cei doi episcopi ortodocşi care gustă din flăcările care ardeau la Dachau. A ajuns acolo de ziua Crucii, de 14 septembrie, fiindcă aşa lucrează Domnul cu noi, când ne dă o cruce grea de purtat ne şi spune într-un fel sau altul că nu e în zadar. Ne zâmbeşte printre lacrimi. Numai într-aşa o retortă putea să se nască aşa un sfânt.
Bineînţeles, ca în toate cărţile scrise de sfinţi, fiecare cuvânt e o bucurie. Nu întâlneşti tristeţe în absolut nici un loc. E o carte de sărbătoare. Există, totuşi, un fundal care te face să te cutremuri.
„De plâns este omul gârbov, de plâns este omul orb. Dar nu sunt mai de plâns decât alţi doi oameni: cel care se străduieşte să-şi îndreptăţească păcatele şi cel care caută să se întărească în necredinţa lui”...
Şi tu, când citeşti asta, nu te întristezi ci prinzi aripi, deşi ştii că probabil, te asemeni lor, de multe ori. Gârbov şi orb, iubitor de sine însuşi, împrostit de talantul inteligenţei, risipitor al darului lui Dumnezeu. Dar parcă îţi doreşti, în lumina Sfântului, să te lepezi de asta, aşa ca un copil care chiar vrea să asculte şi se bucură că cineva îl ajută să facă un lucru pe care numai oamenii mari îl pot face. Care îl ajută să învingă. Nu e tristeţe în cuvintele Sfântului. Nu e nici ameninţare. Nu sunt lacrimi de neputinţă deşi vorbeşte de plâns. Sunt poate lacrimile celui care, cu fruntea sus, cu toată responsabilitatea, cu toată forţa, cu un nod în gât, se ridică în picioare în faţa oamenilor, îngenunchind cu sufletul tăiat în faţa Domnului.
Poate că numai citind Evanghelia Sfântului Ioan mai regăseşti curajul şi bucuria asta de a iubi pe faţă şi de a striga în faţa tuturor despre dragostea nemărginită care îi umple inima, pentru Domnul, pentru om şi pentru fiecare pietricică - pentru natură. „Dragostea este slobodă de orice legi omeneşti şi fireşti şi mai înaltă decât orice datorie”... Dar ca să nu pierdem rânduiala, fără tristeţe dar cu hotărâre, ne aminteşte părintele despre mormântul care îl purtăm în noi. Şi astfel, învăţăm să iubim cu o dragoste care biruieşte moartea. Şi toţi cei care regăsim duhul Sfântului Apostol Ioan în scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici dintr-odată facem legătura că acesta a fost eliberat de la Dachau pe 8 mai. Când se prăznuieşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. Şi atunci toţi aceşti fericiţi culegători de mărgăritare vor clătina din cap înţelepţi şi vor zice iarăşi „Iată, nu este nici o minune, aşa lucrează Domnul”
Binele şi răul. Nu la egalitate, nu în concurenţă.
Binele ca fiind din fiinţa noastră şi răul ca un parazit. Calităţi şi roade. Dobândite şi cultivate numai unul prin altul. Unul prin altul şi întotdeauna prin Hristos- dacă e vorba de bine.
Prieteni. Prietenia dintre un om duhovnicesc şi un om trupesc este mai puţin plăcută şi mai puţin trainică decât prietenia dintre o oaie şi un lup. Ne recunoaştem ba în postura asta, ba în cealaltă...
Prietenie şi duşmănie, ne mai spune părintele. Duşmanul din neştiinţă nu este niciodată aşa respingător ca duşmanul din stricăciune. Noi ajungem duşmanul unui om când îi cunoaştem însuşirile lui rele dar nu cunoaştem însuşirile lui bune... Şi ajungem prietenii unui om când luăm seama la însuşirile lui bune.Tăria unei duşmănii sau a unei prietenii nu depinde deci de oameni ci de noi înşine, de cunoaşterea noastră şi de pătrunderea noastră.
Dar avem în noi sămânţa putreziciunii. Că nu ne dorim întotdeauna prieteni. Că dacă am avea numai prieteni, ce ne facem cu bagajul de ură, de iubire de sine, de îndreptăţiri, de răutate? Pe cine să-l mai revărsăm? Cum s-ar zice, de multe ori, când ne e prea bine, o căutăm cu lumânarea. Şi reciproca e valabilă. Când o căutăm cu lumânarea, când începem să vedem paiele din ochiul altuia şi să ne şi înţepăm în ele, e semn clar că nu mai putem de bine. Că mi-a zis, că mi-a făcut, că din cauza lui... Adevărul e că niciodată nu e din cauza altuia. Ci din cauza mea, Domnul îngăduie furtună. Dacă sunt în belea, eu am provocat-o. Mulţi ştim treaba asta şi ne-am străduit s-o asimilăm. Poate unii au reuşit... Ferice de ei. Pentru că în general doar dacă dă peste tine o nenorocire îţi dai seama că vrei prieteni şi mai faci rabaturi... Dacă te rogi fără să ridici pretenţii, Domnul, ca întotdeauna, îţi trimite sprijin, ajutor, căldură sufletească de nu-ţi vine să crezi că e adevărat. Dacă te erijezi în victimă şi te iriţi că nu eşti ajutat, vântul o să se înteţească şi hrana n-o să te sature niciodată. Şi orbecăieşti aşa, printre necazuri închipuite şi reale, ofensat şi otrăvit.
Despre natură, oglinda omului. Aşa cum este omul aşa îl înfăţişează şi natura prin sine.Nu există o lege a egoismului în natură. Numai egoiştii, când egoismul lor ajunge la culme, îşi privesc faţa schimbată în oglinda lumii şi pun urâciunea lor pe seama oglinzii. Responsabilitatea pe care o am pentru fiecare firicel de iarbă de pe Pământ. Că nu l-ar fi creat Domnul pe acel firicel dacă n-ar fi fost spre mântuirea mea. Chiar dacă nu-l văd, el de aceea a fost creat. Dar dacă îmi mai şi iese în cale, responsabilitatea mea e cu atât mai mare. Mare ca şi neputinţa şi neştiinţa. Şi singura nădejde - tot la Domnul, prin rugăciune.
Natura ca treaptă spre mântuire, ca icoană, ca dar al lui Dumnezeu şi natura ca amăgire, când ajunge idol şi sistem de referinţă. Cei amăgiţi de natură nu pot înţelege sensul cuvântului *mântuire*. Şi chiar de simt cele mai amare roade ale amăgirii lor, înţeleg mai uşor cuvântul „sinucidere” decât cuvântul „mântuire”.
Despre om, icoana omului. Oameni pe care îi întâlneşti să fie pentru tine icoane vii ale binelui sau răului care este în tine. Opreşte-te cu mintea asupra icoanelor bune, ca şi tu să ajungi astfel o icoană a binelui pentru fraţii tăi.
Uite cum ne administrează un sfânt medicamentul împotriva cârtelii, schimonoselii şi otrăvii. Cum ascunde într-o frază meşteşugită porunca iertării, a iubirii, încurajarea, sfatul, analiza realistă a valenţelor noastre psihice. Urmând cele bune, gândind cele bune - uneori împotriva evidenţei - ajungem să fim tot una cu Binele.
Evidenţă şi Providenţă. Când toate simţurile şi raţiunea ta îţi spun clar un lucru - un lucru care îţi întunecă sufletul şi îţi sădeşte în inimă otrava - un lucru de necontestat - atunci, împotriva evidenţei, minţind în faţă şi sfidând evidenţa, cu un zâmbet pe faţă şi moartea înăuntru - spun „Nu-i adevărat. Ceea ce se întâmplă nu-i adevărat.” Şi în loc să privesc înăuntrul meu, unde e moartea, sau în jurul meu unde nu văd decât noroi, privesc în sus, spre Providenţă. Exerciţiul ăsta nu trebuie făcut cu şovăială. Trebuie să-ţi însuşeşti responsabilitatea asta de a spune evidenţei - aşa ca un copil furios şi nedreptăţit - „Ba tu eşti o mincinoasă”. Şi repede, fuga, la Domnul – care niciodată nu Îşi calcă promisiunile, nu Îi pare rău pentru ele, nu ne păcăleşte, nu ne dă scorpie dacă cerem ou.
Acesta e o condiţie esenţială. Fuga, repede, la Domnul, la cuvântul şi poruncile Lui. Apel la toate cele pe care le-am auzit de la oameni de încredere - Sfinţi, preoţi - deşi în momentele de mare îndoială şi cumpănă ele par să fie de fum, ca tot ce mă înconjoară. Leacuri pe care le ştiu de la străbunica. Un pic mai des pe la biserică, „Părinte, citiţi-mi şi mie o rugăciune”, un pacheţel, două de mâncare la cineva mai necăjit... şi alte câteva care le ştim, până ajungem la spovedanie.
Cartea asta e scrisă de un sfânt în limba sârbă dar se vede treaba că şi cel care a tradus s-a contaminat de fericirea asta. Că aşa le mai întoarce din condei părintele Teofil Petrescu de parcă vrea să zică, aşa cum zicem şi noi - „Doamne, dacă m-ai fi făcut mai înţelept şi dacă mi-ai fi dat o cruce ca a Sfântului Nicolae Velimirovici, exact aşa aş fi zis şi eu. Toate astea dormeau în mine, şi uite, acum au deschis ochii...”.
Cartea nu pare o traducere. Poate şi fiindcă e scrisă în limba sufletului nostru, în Ortodoxie. O carte vie, a unei Biserici vii, lucrătoare şi unite. Un liant al sufletelor noastre, o dovadă a împlinirii şi fiinţării promisiunii Domnului despre Biserica Sa, pe care porţile iadului nu o vor birui.
TEODORA DRĂGOI, Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
