Cezar STRATON

Delicii(cu ”clasici”). Marii oameni de spirit ai României au știut totdeauna să-și trăiască viața, fără a-și uita niciodată micile – în fapt, marile! – plăceri culinare și bahice. Nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi și ceilalți corifei ai Junimii nu au făcut vreo abatere. Și nici, mai ales, hâtrul lor oaspete provenind din „țărănie”, răspopitul Ion Creangă, deloc întâmplător alintat „Popa Smântână”, cel care, roșu în obraji precum coloarea licorii din bărdace și „pahară”, le înveselea agapele cu ale sale scorneli fără de perdea. Firi luminate și vesele, atinse în egală măsură de aripa geniului și de adierea boemei, junimiștii își continuau de fiecare dată reuniunile literare cu nesfârșite agape acasă la Maiorescu ori la Vasile Pogor. După aceea, se mutau la Bolta Rece, unde mâncau preparate tradiționale, sărmăluțe „ochioase” și plăcinte „poale’n brâu” și nu se sfiau să dea cep feluritelor butoiașe bine meșteșugite cu burțile pline de vin sau țuică, fiindcă – spuneau ei, și spusa a rămas până astăzi, ca vorbă de duh și comandament de viață – „mâncarea-i fudulie, iar băutura-i temelie”! Când aveau chef să-și arate „obrazele subțiri” înapoi în lumea bună și scorțoasă, se adunau la Hotelul Binder, unde se găseau cele mai fine băuturi din „dulcele târg al Ieșilor”, iar „alivancele” cu belșug de brânză frământată „țărănește” cu gălbenușuri și smântână erau înlocuite cu sofisticata prăjitură cu ciocolată și nuci „guguluf” (adecă Kugluf la mama ei prusiană) sau alte plăcinte și ștrudele din patiseria germană, vieneză sau pariziană. (bucatărescu.ro)

Sonetul XXX.”Să stai în pat, închis în casă,/Și să visezi la dulci femei/Ce-obrajii bucilor își lasă,/Rumeni de-amor, rotunzi și grei,/Blând sărutați de gura-ți moale,/Ziua să treacă neștiut,/Să bei cafele virginale,/Un vechi roman să ai drept scut/Pe sufletul tău trist și singur/Eroi și eroine dragi.../Să-ți sorbi trecutul, lin, din linguri,/Ca pe o spumă bleu, de fragi.../Și să adormi la ora șapte/Vierme-n dulceața prunei coapte...” (Emil Brumaru)

Infidelitate.97% dintre femeile cu vârsta peste 40 de ani consideră că au dreptul să-și înșele soțul dacă acesta are probleme cu potența. Cu această concluzie s-a încheiat sondajul anonim cu participarea româncelor +40 ale căror parteneri au probleme cu potența. Concluzia corespunde complet afirmațiilor anterioare ale specialiștilor în sexologie: „impotența sexuală masculină le determină pe femei să-și înșele partenerul și este cea mai frecventă cauză a divorțurilor în rândul seniorilor”. Chiar dacă femeia nu-și înșelase soțul anterior și nici măcar prin gând nu-i trecuse, lipsa relațiilor sexuale regulate îi „întunecă mințile”, o face să gândească tot timpul în această direcție.

Ajun(la 1836). Tot timpul slujbei, Domnul Alexandru Ghica a şoptit îndelung la urechea consulului rus. Ce se petrece? Vin iar muscalii? Sau nemţii dau semne de nelinişte? Capetele cu giubele, ca şi cele cu joben se apleacă îngrijorate. — Nu-i nimica, îi linişteşte bârdăhănosul Vasile Lupescu, vistiernicul cel nou. Vodă îi povesteşte trimisului Ţarului ce daruri a pregătit de Crăcin. După slujbă, Domnul, Doamna, beizadelele şi toţi boierii pleacă la Curte. Îi aşteaptă acolo masa mare de Crăciun pe care o prezidează Domnul. Şi nu e o masă tocmai uşor de digerat. Prânzul a început la ora 12 şi se sfârşeşte abia la 5 după amiază. Întâi au trecut tot soiul de gustări cu o ţuică veche, pentru a stimula pofta de mâncare a comesenilor. Apoi ciorbele de potroace, sarmalele din toate soiurile: de purcel şi vacă, de pulpă de găină, de piept de gâscă, de măruntaş de vânat. Vin răciturile, cu nişte murături grozave. Apoi purceii de lapte, curcanii umpluţi cu castane, iepurii la frigare, cu viţel întreg cu burta plină de găinuşe, brânzeturile, plăcintele cele mai felurite, baclavalele, fiecare fel fiind însoţit de vinul nimerit, care se toarnă din carafe de pământ. Un adevărat ospăţ sardanapalic. Apoi vine taraful de lăutari şi Domnul se retrage de la masă. Nu se mai mănâncă atât de mult ca la masa de la prânz, dar dansatorii găsesc bufetul mereu bine asortat până în zori, când săniile şi caleştile încep să ducă pe boieri acasă. Şi aşa până la Sfântul Vasile, când încep alte ospeţe…” (Ilustrațiunea Română, 1936)

Bere.  În Bucovina ”austriacă”, înainte de Primul Război Mondial – scrie polivalentul cărturar bucovinean (stabilit la Iași), Vasile Diacon – producția de bere era de 25 litri/an/cap de locuitor. Spre comparație, în toată România, la 1921 – incluzând, statistic, și Bucovina, revenită după 1918 la Patria Mamă – producția și consumul erau de doar 5,7 litri/an/cap de locuitor! Ce diferență! P.S. Iată o  seducătoare temă de aprofundat: berea (berăria urbană...civismul cafenelei?) ca indicator, tester de civilizație. Prin opoziție/comparație cu tot soiul de poșirci otrăvite, vândute – cu îndatorare, ”pe caiet” - în satele Bucovinei de crâșmarii cu – sau fără -  mari perciuni...

Demascare. Se pare că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unii spioni americani infiltrați în Germania au fost depistați de nemți numai pentru că își tăiau în bucățele prea mici friptura ori șnițelul, înainte de a le îngurgita. La fel, pentru a depista ”intrușii”, britanicii au schimbat, în război, sistemul de ”sigilare” a pachetelor de țigări militare. Cei care se necăjeau, derutați, să desfacă noul sigiliu, erau lesne ”pescuiți” de contraspionaj. Aceste două afirmații precedente sunt reale. Următoarea e doar umor: se zice că un spion american parașutat în URSS , în anii ”războiului rece”, a fost, până la urmă, descoperit. Deși vorbea perfect rusește și bea vodcă cu talent. Americanii uitaseră un amănunt: tipul era negru!

Vorbe.  În didascalia de început a comediei sale „Take, Ianke și Kadâr”, Victor Ion Popa scrie că în prăvăliile lor, „Take și Ianke țin mărfuri la fel, coloniale, un pic de fierărie și mărunțișuri de marchitanie. Numai Kadâr are specialitatea nației lui: cafea, rahat și tot felul de dulciuri”. Delicatese deci, coloniale și delicatese, cum și scria pe firmele băcăniilor, azi pe cale de dispariție, ce vindeau cu amănuntul mărfuri aduse din colonii: cafea, ceai, rahat și alte dulciuri, ulei de măsline, ghiuden, mirodenii, fructe exotice etc. Turcescul bakkal, păstrat și în neogreacă, și în albaneză (bakalj), și în bulgară (bakkal), l-a înlocuit în română pe „l” final cu „n”, rezultând băcan, așa cum îl întâlnim la Anton Pann: „Na, ține asta și mergi colea la băcan,/ Să-ți dea mezelicuri, pâine și o carafă de vin”, dar și la Caragiale căruia nu-i scăpau din vedere mușteriii petrecăreți: „Toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colț.” Colonialele au obârșie germană în  Kolonialwaren, după unii, dar și în franceză, după alții: (denrées) coloniales, marchitanul, negustorul ambulant de mărunțișuri –, vine din polonezul markietan, rusescul markitant, dugheană, vorbă născută pe mal de Bosfor: dükkan. Zice Sadoveanu: ”Eu, nevastă, țin dugheană, crâșmă și han la Călugăreni.”