Cezar STRATON

Soțul ideal. ”A existat vreodată un soț ideal? Amantul are mai multe șanse să fie, căci durata lui este mai scurtă. Și handicapul timpului este cel mai greu de depășit, pe câmpul de curse al iubirii casnice. Cunoșteam un soț, care spunea oftând: — Eu îmi suport ușor nevasta zilnic, două ceasuri. Dar, din nenorocire celelalte douăzeci și două sunt cele mai grele! Ar fi însă nedrept, să atribuim bărbaților toate virtuțile și femeilor toate defectele. Și bărbații au multe, foarte multe păcate. Să încercăm deci să fim imparțiali și să facem un tablou al soțului ideal. Un soț ideal nu trebuie: să sforăie noaptea, afară doar când o face și soția lui; să mănânce imediat brânză și să bea vin negru la micul dejun; să fumeze țigări în budoarul ei; să stingă lumina, când ea citește un roman senzațional; să rămână cu pălăria pe cap, când e cu soția sa în ascensor; să telefoneze croitoresei, ca să se convingă că soția lui e într’- adevăr acolo. Soțul ideal trebuie, în schimb: să facă economii, ca să cumpere inelul, pe care ea și-l dorește; să-și amintească de rochia pe care ea a purtat-o de 1 ianuarie 1923; să respecte secretele poșetei ei; să găsească banale pe celelalte femei; să se facă că nu observă, când îl provoacă cea mai bună prietenă a soției sale; să spună că se plictisește, când ea e absentă; să se gândească din vreme la onomastica ei (și nu cumva să cumpere atunci vreun obiect care nu-i place ei) (Maurice Dekobra, Cuvântul, 1938).

Cântec.Nu mai e mult și voi trece dincolo,/În rămuriș va rămâne doar umbra, un clopot înstelat/În care am stat cu Ana nopți și zile. /Dulce era gustul ei,/Sălbatic era trupul ei, adânci erau ochii ei, ochii ei negri./Când se lăsa seara, când draperiile erau trase, când focuri mici/Pâlpâiau în șemineu, îi desenam flori pe piele./Parcă toate mă dor./ Aud și acum forfota sângelui,/Cântecul ploii, coapsele ei frecându-se sub cearceaf,/Un sunet împurpurat strălucind în carnea ei/Și în carnea mea; o muzică venind de dedesubt, un plânset venind/De deasupra./Un buchet de forsiția, un arbust de ceai, o rodie,/Un coș cu nuci, un tort aniversar, fusta ei roșie/Uitată pe scrin, albeața trupului ei, perle în cutii negre, de piatră./Toate acestea trăiesc, sunt săpate în foc,/Cortexul meu fumegă; din cenușa lui un heruvim albastru zboară spre cer,/Apa nopții se prelinge în picuri mici; o, eram tânăr, o, eram tânăr./Dar acum nu mai e mult și voi trece dincolo; ființa se va despărți de ființă,/În rămuriș va rămâne doar umbra, un clopot înstelat,/În care am stat cu Ana, nopți și zile. (Mircea Florin Șandru, ”Cântec pentru Ana”).

Nietzsche.„Dacă suntem ființe umane datorită conștiinței noastre, imperfecțiunea este o trăsătură distinctivă a speciei noastre. Ne petrecem aproape tot timpul reparând greșeli, este suficient să citești orice ziar în acest sens, <în loc să construim lucruri de valoare>. Dacă ne împăcăm cu această caracteristică a condiției umane, vom reuși să fim umili și, ceea ce este încă și mai important, vom deveni conștienți de spațiul imens de ameliorare de care dispunem. Orice insucces sau eroare ne învață cum putem să fim mai buni. Persoanele rigide, care încearcă să facă totul bine, suferă din cauza consecințelor acțiunilor lor imperfecte. Au obiceiul să arunce vina pe ceilalți pentru ceea ce iese prost și își pierd cumpătul când cineva le arată un defect. Sfatul spiritual pe care ni-l dă Nietzsche este următorul: nu putem aspira să fim întotdeauna buni și să facem totul bine; este suficient să fim dispuși să facem astăzi lucrurile puțin mai bine decât ieri. Japonezii au un cuvânt, wabi-sabi, care definește arta imperfecțiunii: în ceea ce este incomplet, neregulat și demodat se află frumusețea și viața, pentru că aici se găsește dorința naturii de a se perfecționa prin ea însăși. Un om care se crede absolut bun este un idiot spiritual.” (Allan Percy).

Huni.Prima hoardă de huni ajunge în Dacia. Dacii lucrau pământul. Hunii îi întreabă: – Unde-i Câmpia Panoniei? Dacii indică direcția: – Într-acolo ! Trece o hoardă, trece a doua, mai trece una, de la o vreme dacii se satură să tot fie întrerupți de la muncă și scriu pe un afiș mare în ce direcție e Câmpia Panoniei. Morala: Hunii care-au știut să citească au mers acolo, cei care n-au știut, au rămas aici.

Ianus.”Un cer adoarme. Altul, pe sub noi,/mai limpede se urcă-n dimineață;/a stelelor cenușă în convoi/și-o scutură, schimbându-se la față./Vezi semnul? Din durerile de ieri/o bucurie nouă se-mplinește/precum ades, prin valuri de tăceri,/din umbra mea, obrazul tău zâmbește.” (”Ianus”, de Miron Radu Paraschivescu).

Degeaba.“Nici să mori nu mai rentează, fiindcă-i scump coșciugul,/Unii au murit degeaba, ceilalți poartă jugul !/Oricum, Legea Funciară ți-a redat pământul:/Poți să faci pe el ceva, poate și mormântul !” (Valeriu Sterian (1994). Interviu.”La noi la țară, e bine, e frumos:/principiile au îmbătrânit puțin;/spirtul medicinal dat prin/pâine-întinerește/și felcerul îl recomandă pentru/„uz intern”./La noi, tinda bisericii a fost redată/agriculturii;/porcul a molfăit copilul uitat în/copaie;/(oricum, erau ai Statului și unul/și altul)./În general, e bine la noi la țară;/ăi mici stau cu cănile sub televizor, poate s-o da lapte;/la radio am terminat demult/recoltatul/și-n curând o să terminăm și pe/câmp;/în general, e bine la noi la țară;/e beton, e frumos dacă-ți cumperi/oul din City,/dacă fabrica de salam n-o să mai/tragă/cu coada ochiului la cai./La noi la țară e bine;/pompierii, în general, dau foc la case;/tractorul ară între unii și alții;/între unii și alții...o brazdă/adâncă;/e bine, e frumos.” (Mircea Dinescu). Ronsard.”Moldo-valahii pretind că poetul francez Ronsard este de origine română. Se spune că faima Casei de Valois a stârnit admirația și interesul unor boieri și că, dorindu-și să-l vadă și să-l slujească pe vestitul rege al Franței, fiul banului Mărăcine a alcătuit o mică trupă formată din cei mai buni soldați ai săi; a călătorit prin Ungaria și Germania și a ajuns la curtea regelui Filip. Având parte de o primire călduroasă, așa cum se cuvenea, a rămas pentru totdeauna în Franța. S-a căsătorit cu una dintre fiicele casei La Trémouille și, schimbându-și numele în Ronsard, a fost complet asimilat. El este strămoșul poetului.” (J. W. Ozanne, ”Trei ani în România, 1870-1873”)