Cezar STRATON

Imaginația, inspirația românilor e infinită și…suculentă! Românul își exprimă starea, trăirea prin expresii de o plasticitate și o putere de sugestie neegalate de vreo altă cultură! Cel mult, s-ar putea compara cu noi, dar timid, doar frații noștri „latini”: franțujii, italienii, spaniolii. Există aici chiar interesante apropieri în domeniul superstițiilor și gesturilor rituale. De pildă, pentru a alunga necazul, ghinionul, francezii zic „toucher le bois” (a atinge, tandru, lemnul, o amintire, probabil… a acelor mari arbori, stejari seculari, de regulă, sanctificați, venerați în toată Europa pre-creștină). Or, românul, pentru a izgoni Diavolul, e mai activ: el „bate în lemn”! De unde a apărut și toaca mănăstirească! Cu alfabetul, limbajul ei, știut numai de călugări. Astfel încât voi continua a pune față în față descrierea unor oarecare trăiri, stări general omenești, cu minunata lor descriere plastică, datorată moșilor și strămoșilor noștri.

1. Românul nu se dezvăluie, nu-și arată, direct și demn, impostura… el își dă, doar, „arama pe față”. Expresie născută din experiența veche a păcăliților – de regulă oameni săraci – care constatau că prea subțirele strat al monedelor ”de aur” primite de ei se ștergea arătând, păgubos, că moneda aceea scumpă era, de fapt, una falsă (calpă, cum scria Eminescu)

2. Românul nu va recunoaște că e, esențial... un credul, un naiv… că se lasă prea ușor păcălit, înșelat, de cântecele de sirenă. De pildă – ale propagandei electorale de azi! El preferă ”să bată berbunca” cu primul ofertant! Surpriză: această „berbuncă” nu e o minge de fotbal (cum crezui și eu, până deunăzi). Cuvântul reamintește vocabula „werbung”- ce însemna racolare, înrolare în armată”. Acțiune bine gândită, eficient pusă la punct de „imperiali”, începând cu 1699 în Transilvania, apoi după 1774 și în Bucovina. Naivii „recruți” erau încântați cu băutură și cu jocuri în zile de târg. După filologul S. Adam… intrau în scenă și așa-zise „vivandiere”(un soi de bordel mobil…). Iar naivul „recrut” semna contractul, recrutarea sapentru 4 ani, cât dura armata, atunci. Nu știu de ce, dar mi se pare că nu altfel se comportă românii și azi, în campaniile electorale. Coincidență (sau nu?): 4 ani dura armata austriacă... tot 4 ani durează, azi, și un mandat…P.S. În același context tematic, și sintagma „a lua cu arcanul” – obicei practicat de austrieci în Bucovina, capătă azi noi, politice înțelesuri.

3. Asta e și mai faină! Românul de rând – adică cel de bun-simț, tradiționalistul, mai crede la modul absolut: dacă ai carte, ai parte! Și face toate eforturile ca să-și poarte copiii la școli înalte, la facultate. Ca apoi, mai nou, cu sau fără diplomă universitară, el, fiul, fiica să culeagă căpșuni, în Spania. De fapt, sensul originar al cuvântului „carte” nu are nicio legătură cu cultura, cu știința de carte! El se referă strict la șansa de a avea documente, acea „carte de proprietate” pe posesiunile ori pe moștenirile tale. Abuzurile petrecute la noi, după 1990, în materie de retrocedări de pământuri, păduri, case, ori aberantele decizii ale unui ANRP, nu fac decât să întărească ideea acestei triste confuzii: nu cei culți, citiți, – deci și smeriți – vor avea parte. Ci cei care au „cartea” – fie și falsă! – în mânecă.., Un om ca dl. Ghiță - să fim onești și imparțiali! – nu prea pare un om cu multă „carte”, dar are parte de „cărți” (scrise ori nescrise). Și care – apropos! – bate berbunca după voia lui cu persoane și instituții care se jură (iată altă zicere tipic valahă) că nu ar fi îngurgitat nici un cățel de usturoi, deși… Reparăm, actualizăm vechiul citat: „Vrei parte!? Lasă cartea, cărțile! Caută-ți „cărți”… fă „cărțile”, băiete!

4. Românul nu pierde vremea hălăduind aiurea, fără rost, el ”umblă de frunza frăsinelului”. A nu se confunda cu frunza arborelui frasin (și aceasta, e drept, ușor mișcată de cel mai mic vânt… de aici, confuzia). Expresia evocă o plantă erbacee (Dictamnus albus), dedicată de mitologia antică Dyktinnei, zeitate arhaică celebrată și azi în insula Creta. Etnobotanica românească – ce tulburătoare moștenire culturală! - consideră rădăcina și frunza frăsinelului ca investite cu proprietăți magice și vindecătoare („de deochi”…dar și pentru „boli muierești”). Fiind o plantă destul de rară, căutarea ei prin păduri însemna efort, răbdare, perseverență. Umorul nostru specific a pervertit acest lăudabil demers în derizoriu și inutil: „a umbla de frunza frăsinelului” a ajuns să însemne, pentru noi, nu căutarea unui leac, ci… curată pierdere de vreme. Cam – cum să zic? – procedează și cei care ne conduc, prin rotație, de prin 1990 încoace: umblă brambura… și nu după „leacuri”!

5. Românul nu spune „am pierdut ceva ce oricum nu mi se cuvenea” (o funcție, un rang, un câștig nemeritat etc.), ci se consolează: „de haram vine, de haram se duce!” Savurosul Anton Pann e cel care ne traduce, în versuri, sensul unui proverb turcesc: „Haram gheldi, haram ghiti”. Precizare: haram= ilicit, prohibit, pe nedrept. Motiv pentru ghidușul nostru autor să constate, resemnat: „Banii, câți cu nedreptate câștigați, care i-am pus/ După cum haram veniră, astfel și haram s-au dus.” Pe săptămâna viitoare… dacă n-oi umbla și eu prin cei codri… de frunza frăsinelului. (2017)

(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)