Cezar STRATON

Isadora.”1927 a fost un an cu multe accidente auto. Cel mai spectaculos a fost cel al Isadorei Duncan. Viaţa ei se schimbase dramatic de la tragica moarte a copiilor ei în 1913 şi, zece ani mai târziu, îi spunea unui prieten că încă se gândeşte constant la ei: „Știi că îi văd în fiecare noapte? Din cauza asta mi-e frică de noapte”. (…) La începutul lui 1927, Isadora se mutase din nou la Paris, de data asta pe Rue Delambre numărul 9, în Montparnasse – nu departe de primele camere ale lui Man Ray şi Chagall de la Hôtel des Écoles şi vizavi de barul Dingo. Încerca, într-un fel haotic, să-şi scrie memoriile – până la urmă avea nevoie de bani. (…)Atunci a fost momentul în care Isadora a pus ochii pe un tânăr atrăgător, cu o maşină rapidă, şi a aranjat să meargă la o plimbare cu el. (…) S-a dus la cină în seara aceea înfăşurată într-un şal roşu de mătase lung de doi metri pe care i-l adusese buna sa prietenă Mary Desti Sturges şi fără de care Isadora refuza să meargă undeva. În pofida premoniţiilor vagi ale lui Mary cu privire la un dezastru, Isadora s-a dus la o plimbare cu maşina împreună cu acel tânăr, aruncându-şi şalul în jurul gâtului şi strigând: „Adieu, mes amis. Je vais à la gloire!” („Adio, prieteni! Merg spre glorie”). Povestea a fost spusă şi re-spusă – cum Mary a strigat: „Isadora, şalul tău! Trage-ţi şalul!”. Dar franjurile de 45 de centimetri s-au prins în spiţele roţii din spate şi, înainte ca Isadora să le poată recupera, maşina a accelerat brusc, rupându-i gâtul. Putea cineva să-şi facă o ieşire din scenă mai dramatică? Mulţi au crezut cu siguranţă că Isadora şi-a înscenat sinuciderea. Conform lui Cocteau, „Sfârşitul Isadorei este perfect – genul de groază care lasă în urma ei calamitate”. (…) Cei mai dragi prieteni i-au oferit o înmormântare imensă, cu munţi de flori, pe care le adora. Mii de oameni îi aşteptau corpul în Père-Lachaise, unde s-au îngrămădit câţi au putut să încapă în capela crematoriului. După slujbă, cenuşa a fost aşezată în columbar, unde încă stă sub cenuşa mult iubiţilor ei copii. Janet Flanner a omagiat-o astfel: „A inspirat oameni care nu au mai fost inspiraţi în viaţa lor… Nu degeaba i se adresau numai cu prenumele, precum reginelor”. (”Parisul anilor nebuni” -editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe). Cockteil. „Cocktailurile! Asta este adevărata descoperire a erei noastre”, îşi exprima entuziasmul jurnalistul Sisley Huddleston în 1928, pe măsură ce îşi îndrepta privirea spre boema literară şi viaţa socială a Parisului. Francezii preferau să personalizeze numele şi băutura, spunându-i „coquetèle”, dar înaintea zorilor, în locurile la modă, nimeni nu era prea exact, coerent ori consensual despre numele amestecului alcoolic pe care-l ingerase! Pe parcursul amplei sale cercetări, Huddleston l-a întâlnit pe pictorul Kees van Dongen, care a declarat: „Epoca noastră…este epoca cocktailurilor. Cocktailurile conţin câte puţin din orice. Nu, nu mă refer numai la cocktailurile pe care cineva le bea. Ele sunt simbolice pentru restul”. (”Parisul anilor nebuni”, de Mary McAuliffe, editura ”Corint”, 2018). Last. ”La începutul lui octombrie 1929, la cererea lui Joyce, Sylvia Beach (care îl luase în grija sa, publicându-i cărţile) a aranjat o petrecere pentru a 25-a aniversare a relaţiei dintre el şi Nora, soţia lui neoficială. Printre oaspeţi s-au numărat soţii Hemingway, care călătoreau prin Europa şi sosiseră la Paris cu puţin timp înainte de publicarea cărţii lui Ernest „Adio, arme” – care în scurt timp va deveni un succes. Petrecerea s-a bucurat de mulţi oaspeţi şi de o atmosferă festivă, udată din plin cu whiskey irlandez şi şampanie. Niciun participant nu şi-a dat seama, dar această ocazie a fost ultima în care au petrecut împreună la Paris.” (”Parisul anilor nebuni” - editura Corint, 2018, de Mary McAuliffe).Montparnasse. ”Nume invocând imagini ale boemei, ale hainelor jerpelite ca stil vestimentar şi ale aventurii – înlocuise de aproape un deceniu Montmartre ca loc unde artiştii voiau să trăiască şi să lucreze. Mutarea lui Picasso din Montmartre în Montparnasse în 1912 confirmase nou-dobândita reputaţie a cartierului, însă chiar şi înainte acesta atrăgea pictori şi sculptori săraci, care gravitau spre insalubra La Ruche, la extremitatea sud-vestică a zonei, precum şi spre o mulţime de cocioabe şi barăci răspândite în tot cartierul. Picasso devenise deja un nume cunoscut în lumea artei, faimă care adusese un venit pe măsură, iar apartamentele pe care le-a ocupat în Montparnasse – deşi situate în locuri nepitoreşti, de-a lungul cimitirului – erau în clădiri confortabile, chiar dacă nu selecte. După ce a părăsit-o pe Fernande Olivier, care-i fusese mulţi ani amantă, în Montmartre, Picasso s-a stabilit mai întâi într-un apartament la parter, pe Boulevard Raspail, la numărul 242, apoi într-un apartament mai mare, pe Rue Schoelcher la numărul 5bis, alături de noua iubită, Eve Gouel. Nu e greu de tras concluzia că Montparnasse l-a atras pe Picasso şi datorită distanţei faţă de Montmartre şi Fernande, căreia nu i-a picat deloc bine faptul că a fost părăsită. Însă chiar înainte de despărţire Picasso gravitase în jurul cartierului Montparnasse şi al cafenelelor sale. De-abia după moartea lui Eve şi după căsătoria lui (în iulie 1918) cu balerina rusă Olga Khokhlova, Picasso a mai făcut un pas spre respectabilitate şi s-a mutat într-un apartament mare pe malul drept al Senei, pe Rue La Boétie, în vecinătatea opulentei galerii şi locuinţe a negustorului de artă Paul Rosenberg. Proximitatea nu era o coincidenţă – îi permitea lui Rosenberg (care făcuse toate aranjamentele) să-l supravegheze pe artistul său valoros – şi Picasso nu avusese nimic de obiectat. Olga tânjea după genul de viaţă pe care simţea că îl merită soţul ei, iar Picasso – acum în vârstă de 37 de ani – era de părere că suferise destul pe altarul artei şi că era gata să guste câte ceva din plăcerile faimei.” (”Parisul anilor nebuni” - editura Corint, 2018 - de Mary McAuliffe).