„Telefoanele la stîlpul infamiei”

„Instantanee”

„Cîţiva puşti, aflaţi în dreptul Cinematografului <Tineretului> din Suceava - ieşiseră, se vede treaba, de la matineu - priveau curioşi nevoie mare, la macaraua ce ridica un stîlp de iluminat. <Vedeţi, ăştia-s stîlpi pentru lumină fluorescentă>, le explica unul din ei, mai răsărit, accentuînd asupra ultimului cuvînt. <Îhî...Da ce-i aia lumină fluorescentă?>. <Cum ce-i aia? Un fel de becuri care luminează noaptea ca ziua!>. <Daaa?! Şi cînd va fi gata?>. <Curînd!>. Avea acest <curînd>, chiar în gura unui copil, intonaţia care denotă, parcă, siguranţa asupra unui fapt deja împlinit, intrat în obişnuinţă”.

„Zori noi”, Anul XV, nr.4147, Suceava, Vineri 7 aprilie 1961.

„Telefoanele la stîlpul infamiei”

„Se ştie ce calvar însemna pentru omul de rînd instalarea unui post telefonic. Unii au aşteptat ani de zile evenimentul istoric al sosirii aprobării de instalare a mult rîvnitului aparat prin care se realizează convorbiri la distanţă, mijlocitoare fiind undele electromagnetice propagate de-a lungul unor fire. Cartiere întregi erau lăsate ani şi ani în afara civilizaţiei căldurii, luminii dar şi a telefonului. În mod excepţional, dacă în vreun bloc locuia vreo mărime (deşi erau extrem de rare cazurile de ştabi mai răsăriţi care să domicilieze la periferie) sau vreun pilos, gestionar cu buzunarele bine garnisite, odraslă de şefi, etc., se făceau aşa-zise legături aeriene. Totul se putea, da, nenorocirea mare a noastră, a fost că în România totul era posibil. Motive pentru respingerea solicitărilor existau cu zecile şi bietul om primea invariabil acelaşi şi acelaşi răspuns: <Aşteptaţi pînă se dă în funcţiune noua centrală!>”.

„Tineretul liber” (Cotidian independent pentru toţi tinerii din România), Anul II, nr. 94, miercuri 11 aprilie 1990.