Gabriel MANȚĂ

Nu a fost loc de surprize în prima serie de sferturi din Liga Campionilor, cea de marți seară. Despre Real Madrid aș putea spune chiar că a fost o echipă încântătoare. Nici vorbă să mai lase loc de ceva intrigă pentru Chelsea, așa cum a fost anul trecut. Mi-a plăcut în special Rodrigo, vine din urmă cu foame de afirmare, arătând că senatorii de drept au urmași pe măsură. Nici nu are vreun ego supradimensionat ca la fel de tânărul său conațional, Vinicius. City (sau Bayern, mira-m-aș!) poate să vină, are cine să o întâmpine. Pentru cele două meciuri din semifinala asta n-avem voie să ne facem niciun alt program.

Dar ce ziceam de lipsa surprizelor, păi eliminarea liderului detașat din Serie A nu poate fi considerată o surpriză? Poate fi considerată, dar nu e. Cel puțin, nu în absolut. În dubla eliminatorie cu Milan, Napoli și-a pierdut impetuozitatea aia specială din acest sezon, a arătat ca o echipă italiană tipică, din alte timpuri. Ca și Milan, nimic de zis, dar un astfel de lucru, reîntoarcerea în trecut, e în avantajul celui cu tradiție, care a mai bătut drumurile alea. Păcat pentru jucătorii napoletani și publicul lor, dar eliminarea asta nu trebuie să umbrească reușita uimitoare din acest sezon, cucerirea Lo Scudetto după o veșnicie, căci așa par acum vremurile maradoniene. În Liga Campionilor rămâne Milan, pentru un lucru într-atât de utopic încât nu se gândea nimeni la așa ceva: un derby della Madonnina european! Asta, desigur, dacă își va fi făcut și Inter treaba aseară, cu Benfica. Cu speranța că acest lucru s-a întâmplat, sunt curios dacă ultrașii acestor formații vor transforma orașul Milano în teatru de război, așa cum au făcut ultrașii celor de la Steaua și Dinamo marți seara, în felul lor dezgustător de a înțelege o rivalitate. Nici nu mai contează rezultatul, s-a dus toată bucuria jocului...