Ion DRĂGUŞANUL

SOLCA (III). Dintre întâmplările mărturisite, care întinează pe veci imaginea ctitoriei lui Ştefan Tomşa, cea mai cumplită mi se pare a fi cea care începe în 21 mai 1781, când călugărul Ghedeon a ucis un om, pe Dumitru Hepciu din Bădeuţi. Călugărul l-a întâlnit pe drum, pe când iobagul mergea la târg, la Rădăuţi, să vândă nişte tutun. Pus în fiare, bietul sătean a fost bătut de nemilosul călugăr, în beciurile mănăstireşti, până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, a fost lăsat să plece, dar omul s-a prăbuşit într-un şanţ din apropierea mănăstirii, iar fratele lui, găsindu-l, s-a plâns la isprăvnicie. Enervat de atâta „obrăznicie”, călugărul Ghedeon i-a pus în fiare pe amândoi fraţii şi i-a bătut cu pumnii săi prea cucernici până ce Dumitru Hepciu a murit. Fratele supravieţuitor a fost obligat să-şi pună degetul însângerat pe o scrisoare de iertare, menită să-l scutească de criminalul călugăr de consecinţe nedorite, apoi a fost aruncat în şanţul de dincoace de zidurile mănăstireşti.

Cumplită poveste, dar, şi mai cumplit, ea s-a petrecut aievea, fiind amplu descrisă, într-o plângere către autorităţi, de socrul celui ucis, ţăranul Hrihor Sanciuc din Bădeuţi.

După laicizarea proprietarului funciar, prin secularizarea averilor mănăstireşti şi prin împroprietărirea obştilor săteşti, şi la nivel de familie, şi la nivel de obşte, cu pământuri arabile, fâneţe, imaşuri şi păduri, Solca începe să prospere. În 1774, la venirea austriecilor, satul avea 85 de familii; zece ani mai târziu, în 1784, avea 225 familii. Ulterior, pentru că prezenta condiţiile dezvoltării unei staţiuni balneare, Solca se urbanizează rapid, după modelul burgurilor de prin preajma Vienei, iar afluxul de evrei, nemţi şi poloni, care puteau realiza această urbanizare, determină o sporire a populaţiei la 2.312 locuitori, în 1895, când primar al Solcăi era un român, Ioan Rusu.

Românii, ce-i drept, se cam trăseseră mai spre marginea străvechii ocini natale, mai ales spre Poieni, dar aveau şi un boier al lor, armean de origine, Tigran cavaler de Pruncul, care ţinea sus steagul românismului. În casa boierului s-a înfiinţat, în anul 1896, cabinetul de lectură „Sentinela Poporului”, care avea, încă din start, 300 de cărţi (un număr impresionant pentru vremurile acelea), 4 abonamente la gazete şi o avere de 56 florini şi 68 creiţari. Membrii acestei biblioteci în formare erau, iarăşi, impresionant de mulţi, 70, şi se reuneau, duminică de duminică, sub autoritatea vicepreşedintelui Bogdan Găină şi a secretarului Dumitru Mitric-Bruja, pentru a citi cărţi sau a asculta ce se citeşte şi pentru a pune ţara la cale, inclusiv prin înfiinţarea unei cooperative raiffeisiene încă de prin 1900, sub aceeaşi tripletă de luminători obşteşti.

O întâmplare aparent hazlie, dar, din păcate, caracteristică neamului românesc de-a pururea, s-a petrecut la Poieni-Solca, în anul 1887. „Sosind timpul să se ridice şi-n Poieni şcoală, antistele comunal a ţinut sfat mare, în urma căruia a strâns de la săteni 1.500-2.000 florini. Paralele acestea li se părură cârmuitorilor comunali prea puţine, de aceea se făcu un împrumut de 1.000 florini din fondul şcolar al ţării, cu îndatorirea de-a plăti, în 10 ani, câte 100 florini pe an îndărăpt, fără procente.

Se născu întrebarea: unde să se facă şcoala?

Profesorul de universitate, Drul Ion alui G. Sbiera, a dăruit, mai nainte, încă din al său 20 de prăjini de loc, anume să se rădice pe el şcoala comunală, care să fie aproape şi de preot, şi de biserică”.

Fruntaşii comunali, pricepând că nu pot face afaceri necinstite pe seama donaţiei lui I.G. Sbiera, au hotărât să… cumpere, prin licitaţie cu strigare, o sfoară de pământ, în capul satului, rămasă de la o văduvă, pe care bucată de loc s-au plătit 800 de florini. S-a strâns piatră, prin muncă obştească, dar s-au întocmit acte de plată de „câte 13 florini stânjenul”, iar pentru bârne, tăiate din pădurea satului, s-au făcut acte de „câte 3 florini bucata”, apoi „s-au tocmit meşteri din Solca, cărora li s-au făgăduit 650 florini ca să dee gata şcoala”. Într-un an de zile, deci până în 1888, din cei 3.000 florini „din lădiţa comunală” nu mai exista nici un crucer, şcoala arăta ca vai de ea, iar perceptorul comunal s-a năpustit asupra sătenilor ca să strângă banii datoraţi fondului şcolar al ţării. Sătenii, trecând prin această experienţă, a proclamat folcloric: „Şcoala este sărăcia noastră!”. Şi, astfel, marele cărturar bucovinean, I.G. Sbiera, al cărui frate, Nicolae, fusese paroh şi la Solca, nu şi-a mai putut lega numele, printr-o binefacere, de satul din marginea Solcăi.