Ion Paranici: „Din cele câte au fost”

Ion Paranici, „poet prin ceea ce scrie, fie poezie, fie tablete de ziar” (Emilian Marcu), „întemeietor de valoroase cărţi” (cum scria Ion Paranici despre cărturarul Ilie Dan), şi-a scos, discret, pentru a o împărţi prietenilor şi, deci, şi rafturilor bibliotecilor, o splendidă carte de înţelepciune, „Din cele câte au fost” (Editura Muşatinii, 2013).

„O carte de împăcarea cu lumea şi, deopotrivă, de nelinişti, însoţite de bucuria că, din toate câte au fost, trăieşte respectul”, cum îmi scria, în dedicaţia de pe coperta de gardă, în recentul decembrie.

O revoltă a înţelepciunii, dar şi o înţelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte”

Structurată pe patru teme mari („Timpul mărturisitor”, „Destin de statui”, „Muzica - „pusă în scenă” la Casa Cristian” şi „Supus literei de tipar”, cartea domnului Ion Paranici reprezintă, în primul rând, o revoltă a înţelepciunii, dar şi o înţelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte” remarcabil, deci a unui om cu o tulburătoare „vocaţie întemeietoare”, a unui „nume al cetăţii”, în faţa căruia, de când mă ştiu, eu mă plec şi cu evlavie, dar şi cu dezarmantă dragoste.

Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că „istoria se învaţă şi se trăieşte, întreţinându-i lucrarea”, deşi viaţa avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, „cum se trăieşte starea de jenă”, într-un târg „cu mult prea puţine statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocraţie a frumosului, care păşeşte serafic prin paginile cărţii şi care divinizează aerul pe care îl respirăm.

„Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a „pus cuvinte şi idei la lucru”, le-a „făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze şi să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care „neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” par să piardă din sacralitate.

O carte care va dura, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei dăruiţi artei...”

Iar ideile întovărăşesc păşirile lui Ilie Dan, Grigore Ilisei, George Sidorovici, Dimitrie Loghin, Mihail Iordache, Mihai Iacobescu, Mircea Motrici, Radu Mareş, Mircea A. Diaconu, Ion Carp-Fluerici, George Damian, Ioana Nistor, Grigore Vieru, Toader Hrib etc., într-o „stare a permanenţei” care îndepărtează definitiv „culoarea urâtă a nedreptăţii” lumeşti din spaţiul şi timpul care îi aparţin lui Ion Paranici.

„Încotro mergeţi, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare”, se aude starea de nelinişte în „convingătoarea expresie artistică” din fiecare „literă a cărţii”, carte de mărturisire şi carte de închinat, deci un fel de „luciditate a dialogului” refuzat de „o vârstă” a civilizaţiei urbane sucevene din ce în ce mai alienată, mai netrăitoare, dar şi carte care va dura, pentru că merită, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei (şi nu numai) dăruiţi artei, culturii, care au trăit sau trăiesc din rostirea frumoasă şi înţeleaptă”.

După trei cărţi de poezie şi după tot atâtea cărţi de remarcabilă publicistică, Ion Paranici înseamnă o existenţă reală şi durabilă, care şi-a construit „cetatea sufletului, cu toate ferestrele deschise (Emilian Marcu), aşa cum înseamnă şi un reper însemnat “din cele câte au fost” sunt şi vor fi jaloane sigure ale spiritualităţii bucovinene.

Ion DRĂGUŞANUL