Pagina de carte: Horaţiu Stamatin: „La Est de Mâna mea”

Ascuns după o ramă de stup, cum sugestiv şi-a gândit coperta celei mai recente cărţi pe care o semnează, poetul câmpulungean (bogdăneştean, prin naştere) Horaţiu Stamatin pare să se fi întors la miticul Homer, cumva şi din perspectiva impresionismului timpuriu german (şi mă refer la Trakl, deşi ar trebui să arăt cu degetul mai ales spre Mircea Streinul), atunci când descoperă, „La Est de Mâna mea” (acesta e titlul cărţii), că „transmodernismul nu e o soluţie de moment”, străvechile invocaţii („Cântă, Zeiţă...” sau, în manieră proprie, „aminteşte-mi ceva despre Ovidiu...”) însemnând descătuşare, regăsire şi redefinire într-un Eu-Tu „printr-un cerc de apă”, prin care „trec zile şi nopţi”, deşi curgerea rămâne, de câteva milenii încoace, concreteţea veşniciei şi a indefinitului.

Pe fundalul acesta al fluidului sacru sau poate că în însăşi natura acestui fluid („apele oraşului dialoghează cu zidurile” sau „apele au înjurat cerul... apoi şi-au revendicat zodiile”), „a venit o femeie”, „un copil îşi taie aripile şi le dă mamei sale înapoi”, „ea este foarte frumoasă / totul în jurul ei se iluminează”, şi-abia „atunci costumul meu de mire s-a trezit din somnolenţa-i milenaristă, s-a dus la marginea Podului şi a-njunghiat-o pe femeia decăzută-n imponderabilitate”.

„Vine un om din mineralele îndepărtate ale unei Femei”

Toate motivele, deja vag schiţate prin citare, ţin de străvechea religie naturală, inclusiv „femeia care naşte” (Maria, adică Fântâna), iar poetul Horaţiu Stamatin, „cu o mână mai sfioasă / decât susurul căprioarei”, retrăieşte, sub simboluri matriarhale, însăşi creaţia.

Abandonează tot (cartea nu are nici prefaţă, nici cuprins, nici un opis cu lucrări anterioare ale operei lui lirice, deşi Horaţiu Stamatin chiar are o operă), încercând insolite dialoguri cu singurătatea (cu indiscutabile valenţe metafizice), care, desigur, împrumută chip de femeie, iar când „cineva sună la uşă / ea se ridică / şi se grăbeşte să deschidă / intră un domn cu o oglindă mare cât el / o reazămă de Perete / seamănă îngrozitor de mult cu mine... / se îmbrăţişează / se sărută / şi eu nu mai sunt sigur de nimic”.

Atmosfera aceasta (ca şi uzul poemului în proză) aminteşte de Trakl şi de începuturile poeziei moderne din Bucovina, sub zodia norocoasă a lui Mircea Streinul, dar Horaţiu Stamatin izbuteşte să se individualizeze drept „lup... (care) / intră în magazia cu lemne / şi începe să cotrobăiască / prin lada cu lucruri adunate / de-a valma”, dar rare sunt temele pe care le reia, chiar şi în forma aceasta lirică insolită (pentru el), deşi, ca şi în alte poeme ale vârstelor sale, „totul se petrecea la umbra insidioasă a Pleoapelor tale”, deşi nu există întâmplări în discursul său liric pe care să le repete, ci mai curând un „am uitat să te nasc” reluat, repetat de însăşi creaţia.

„Mânia pe propria-ţi Mână când scrie acest Poem”  

Omul acela, care vine din „mineralele îndepărtate ale unei Femei”, deşi „sunt zile / când parcă nici nu eşti născut” sau poate că de aceea, doar pipăie vremelnicia, efemerul nefiind curgere, ci trecere.

Formule lirice de genul „mâinile tale se odihnesc în râpele albastre ale ochilor mei” sau „mâna ta este un rug aprins / gura mea se spovedeşte unui personaj bătut / în cuie” nu contrazic afirmaţia anterioară, pentru că în noul univers liric al lui Horaţiu Stamatin, în care „şiroaie nestăpânite curg peste trupul ei”, încât chiar o poţi auzi „cântând prin perdeaua de apă”, dar Ea-Tu, din perspectiva relaţionării, înseamnă creaţie (de unde acel „am uitat să te nasc”, dar un şi mai spectaculos „mi-e teamă că voi naşte / un copil cu aripi”), iar lepădarea de statul de „creat” (care nici nu există în religia naturală), deci de zi şi de noapte ca repere ale efemerului („Mâna mea Albă... Mâna mea Neagră”) se face prin întoarcere la intuitiv („Rupe-mă din biblie şi du-mă la est de Mâna ta!”).

Scrisă ca o ciudată litanie a ispăşirilor de efemer, inclusiv prin preluarea gloriilor creaţiei (precum Horus, care preia gloriile lui Osiris), noua carte a lui Horaţiu Stamatin, „La Est de Mâna mea”, marchează o nouă vârstă lirică a poetului de sub Rarău, demnă de luare-aminte ca şi vârstele sale lirice anterioare, în toate cărţile lui (vârste lirice, în fond) Horaţiu Stamatin rămânând „îngerul cu o măturică de gânduri contradictorii”, care deretică, oarecum grăbit, cerul de deasupra noastră de niscaiva colburi stelare, pentru a spori lumina pentru cei care şi văd.