„Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (1856-1866)”

„Sensibilităţi moldave”

Într-o epocă în care bucovinismul cuşmei, sumanului şi manelismului folcloric sunt la mare preţ în acest nord moldav al românismului, doctorul în istorie Gheorghe-Gabriel Cărăbuş retrezeşte „sensibilităţi moldave” (Prof. univ. dr. Gheorghe Cliveti), printr-o „contribuţie ştiinţifică deosebită, cu ridicat coeficient de originalitate” (Prof. univ. dr. Dumitru Vitcu), respectiv „Separatismul în Moldova: ideologie şi acţiune (1856-1866)”, „însemnătatea, originalitatea, actualitatea unei astfel de lucrări – care vine să umple un gol în istoriografia românească” fiind subliniate şi de o altă autoritate în materie (autoritatea operei), Prof. univ. dr. Mihai Iacobescu.

Gabi Cărăbuş, cum ne-am obişnuit să-i spunem noi, slujitorii culturii, directorului Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, lider real al mişcării culturale bucovinene de astăzi, probează, prin volumul de aproape 700 pagini, şi calităţi indiscutabile de literat, care întregesc frumos calităţile cercetătorului înnăscut şi, tocmai de aceea, negrăbit de istorie. Studiind „fenomenul separatist din Moldova”, care precede, în aparenţă, doar „actul de la 24 ianuarie 1859” (spun „în aparenţă” pentru că separatismul supravieţuieşte încă prin glotism), Gabi Cărăbuş caută, descoperă şi relevă elementele acelui fenomen (din moment ce fisurează, după cum susţine Blaga, „matricea noastră stilistică”, este un fenomen), delimitându-se, atent, şi de puzderia de „nuanţări” ale istoriografiei româneşti, manifestate prin „subiectiv şi unidirecţional”, dar şi prin „lapidar”, în ciuda faptului că apelează şi la documente „de epocă (broşuri, memorii, corespondenţă etc.)”, prin excelenţă subiective, unidirecţionale şi lapidare.

Dar Gabi Cărăbuş izbuteşte, în naraţiunea sa istorică, o „formulă adecvată, analitică şi amplă”, atunci când ia în discuţie, cu talentul unui prozator, dar şi cu rigurozitatea omului de ştiinţă, problema genezei şi emergenţei separatismului în Moldova, cronologia şi modul de manifestare a acţiunilor separatiste, precum şi epilogul separatismului moldav, care este, în fond şi epilogul inconfundabilului boier şi cărturar din Rotopăneşti, Nicolae Istrate, care, deşi nu se număra printre „bătrânii boieri”, cum îi numea un consul francez pe conservatori, era un remarcabil reformator, un adevărat model pentru reformatorii Cuza şi Kogălniceanu, împotrivindu-se unirii pe considerentul că, dacă ne vom guverna singuri, vom duce definitiv ţara de râpă (o cercetare a uriaşei arhive a Cantacuzinilor, depozitată precar într-o veche clădire din comuna Horodniceni este mai mult decât necesară).

Temeinice rădăcini moldoveneşti

Gabi Cărăbuş, om tânăr şi extrem de echilibrat, izbuteşte, în impozantul său studiu, să se rupă de clişeele naţionaliste şi patriotarde, în care învingătorii sunt mereu puri, măreţi şi infailibili, iar învinşii – retrograzi, meschini şi dezgustători, creionând contururile reale ale unei lumi regăsite, în care luminile şi umbrele văluresc peste hotarele ideologice, dar şi peste calităţile şi defectele noastre tradiţionale de gloate carpatice, care mult prea des ratează şansa istoricizantă de a se transforma într-o naţiune.

E drept, Gabi o spune ceva mai puţin tranşant, cum mai puţin tranşant, dacă nu cumva cu un difuz premeditat, pune în lumină şi caracterul preistoric al aparentei noastre istorii, excesul de bun-simţ fiind natura personalităţii sale umane şi ştiinţifice. Unui singur clişeu, de care doar Nicolae Istrate se distanţase, nu-i poate scăpa nici Gheorghe-Gabriel Cărăbuş, clişeul unirii-scop, în detrimentul unirii-mijloc. În fond, istoricitatea (iar Unirea Principatelor Române putea să însemne pe deplin istoricitate) nu este un scop, ci un mijloc prin care comunităţile umane îşi asigură evoluţia şi prosperitatea, formula comunitară pe deplin istoricizantă fiind naţiunea, un mijloc pe care noi încă nu l-am folosit vreodată, deşi îl avem în permanenţă şi nedrept de eronat drept scop.

Cartea care-i consacră lui Gheorghe-Gabriel Cărăbuş statutul de om de ştiinţă şi de literat, „Separatismul în Moldova...”, este, totuşi, una dintre cele mai bune, mai temeinice şi mai incitante lucrări de profil (prin multe calităţi aminteşte de „Istoria critică” a lui Haşdeu), accesibilă şi specialistului, dar şi omului cu vagi curiozităţi istorice (în asta constă arta naraţiunii, pe care Gabi o stăpâneşte foarte bine), tot aşa cum este, fără să-şi fi propus acest lucru, şi o atenţionare discretă că, dincolo de lăstărişul nostru bucovinean, în care atârnăm cuşma, cumanul şi manelele folclorice, stau temeinice rădăcini moldoveneşti, spre care ar trebui să cătăm cu evlavie sau măcar cu sensibilitate.