An de an, un număr din ce în ce mai mare de bătrâni şi persoane cu dizabilităţi îşi aleg ca ultim domiciliu înainte de a-şi da obştescul sfârşit căminele de bătrâni. Fie pentru că nu mai au pe nimeni şi nu are cine să aibă grijă de ei, fie sunt încă în putere, dar familia nu doreşte să-i mai vadă prin casă sau prin curte, bunicii Sucevei bat la uşile azilurilor şi se roagă să fie primiţi în casa bătrânilor singuri.
Din păcate, instituţiile de profil din judeţul Suceava sunt arhipline şi numai moartea vreunuia dintre asistaţi face să se mai elibereze câte un loc.
Direcţia Socială a judeţului a deschis o listă de aşteptare, încă din 1998, şi de atunci şirul celor care stau la rând pentru un pat în azil a ajuns la 110 persoane.
Dacă în 1998-2000 s-au înscris 1-4 oameni, din 2001 numărul lor a crescut constant, astfel că numai în primele cinci luni din 2009 s-au înscris 17 persoane.
Cei mai mulţi provin din mediul rural, o parte suferă de afecţiuni precum schizofrenie, etilism sau deficienţă mintală, dar şi de boli consecutive vârstei a treia, ca hipertensiunea arterială, poliatroză, artrită, amputări de membre, astm bronşic, hemipareză, silicoză sau diabet. Printre ei sunt şi bătrâni diagnosticaţi clinic sănătoşi, care văd totuşi azilul ca unica speranţă de a-şi sfârşi zilele în condiţii cât de cât decente.
Pe lista solicitanţilor de azil se află, din 2003, şi doi bărbaţi din Calafindeşti, tată şi fiu, tatăl cu tulburare afectivă şi fiul cu schizofrenie grefată pe deficienţă mintală. În 2004 s-au înscris şi doi bătrâni din Pojorâta, născuţi în 1934 şi 1935, ambii suferind de coxartroză.
Vârstele celor care aşteaptă internarea într-un centru social sunt de la 18-20 de ani, aproape toţi cu afecţiuni psihice, şi până la 80 de ani.

 

Mulţi bătrâni nu sunt luaţi acasă de familii nici măcar după ce mor

Directorul Direcţiei Sociale a judeţului Suceava, Florin Tărnăuceanu, ne-a declarat că prioritate la internare au cazurile sociale, dar sunt destui şi cei care sunt aduşi de propriile lor familii pentru ca acestea să pună mâna pe casa sau pământurile bătrânilor. Circa un sfert dintre internaţii în centre se află în această situaţie, dar Direcţia nu poate interveni în nici un fel. Bătrânii sunt abandonaţi în cămine şi la mai mult de jumătate dintre ei nu mai vine nimeni, niciodată.
La Pojorîta, de exemplu, nici 25 la sută dintre cei 76 de bătrânei cazaţi aici nu sunt vizitaţi de copiii lor sau de alţi membri ai familiei.
Unii nu sunt luaţi acasă nici măcar după ce mor. Ei sunt înmormântaţi de personalul azilului şi sunt conduşi pe ultimul drum de tovarăşii de suferinţă care se mai pot deplasa. De altfel, la Pojorîta, dată fiind vârsta înaintată a internaţilor şi probabilitatea mare de a fi lăsaţi uitării şi după moarte, personalul are tot timpul pregătite sicrie ieftine în magazie.
Dacă pe vremuri exista legenda că cei care mor la azil erau înmormântaţi, din motive de economie, în şort, maiou şi tenişi de Drăgăşani, astăzi directorul Tărnăuceanu spune că repauzaţii sunt îmbrăcaţi decent, în hainele primite din donaţii şi sunt înmormântaţi după toate regulile ritualului creştin.
Până să ajungă acolo, câteva sute de bătrâni stau zilnic cu ochii înceţoşaţi de lacrimi aţintiţi pe uşa azilului, în speranţa că poate astăzi îi va vizita cineva şi pe ei.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Un pat la azil, visul a peste o sută de bătrâni şi persoane cu dizabilităţi.

Comentarii