Gabriel MANȚĂ

Desigur, ecourile se tot adună în urma ediției de anul acesta a turneului de la Wimbledon. Schimbul de generații și comparația cu alte detronări celebre sunt pe buzele multora. De exemplu, cum Roger Federer l-a eliminat pe marele Pete Sampras în 2001, curmându-i acestuia suita de victorii pe iarba londoneză, ba chiar grăbindu-i încheierea carierei prin maniera în care elvețianul obținuse victoria. Un nou astru răsărea în sportul alb, era limpede pentru aproape oricine. Același lucru se întâmplă acum cu Carlos Alcaraz, care nici măcar nu era născut pe vremea optimii aceleia dintre Federer și Sampras. Iar aceasta, faza în care a avut loc transferul de dominație, este în avantajul spaniolului, care a făcut-o într-o finală cu masculul alfa al tenisului, ba chiar și cu miza locului de lider mondial ATP în joc! Ei bine, cuiva de pe lumea asta isprava lui Alcaraz i s-a părut ceva banal, ba chiar afirma că în finală au fost erori neforțate demne de tenisul unor... pleziriști! Acest personaj acrit mai comisese o tâmpenie în scris despre tenis, atunci când Simona Halep urcase prima oară în fruntea clasamentului mondial, iar respectivul afirma că jucătoarea noastră doar conjunctural se afla în acea poziție, nevăzând-o capabilă să câștige turnee de Grand Slam pentru a căpăta legitimitate. Ce a urmat l-a făcut să-și înghită rândurile pe modelul ”m-ai învins, Rodioane!” al lui Eugen Barbu. Unii dintre noi n-am uitat. Pentru că un asemenea gazetar trebuie să poarte un nume, acesta e Geambașu. Și cu asta cred că am spus totul.

Cu scuzele de rigoare că am acordat prioritate cui n-ar fi meritat, închei cu câteva cuvinte despre finala feminină. M-aș fi bucurat pentru oricare dintre Marketa Vondroușova și Ons Jabeur, poate mai mult pentru ultima, care a defrișat terenul de unele dintre cele mai temute fete din circuit, Rîbakina și Sabalenka. Vondroușova poate n-ar fi învins pe niciuna dintre acestea, aproape sigur nici pe Swiantek, eliminată de Svitolina, dar asta înseamnă conjunctură și meritul de a o îmbrățișa strâns, de a nu o lăsa să scape. Vondroușova mă fermecase acum câțiva ani, când ajunsese în finala de la Roland Garros cu arma subtilă a scurtei folosită aproape la paroxism, numai că de data asta, pe iarbă, ea a părut o cu totul altă jucătoare. Deci un alt merit al ei, acela de a se reinventa. Surpriza a fost completată cu faptul că jucătoarea cehă nu era cap de serie, prima dată în era Open când se întâmplă să câștige o jucătoare din afara favoritelor. La cât mai multe de astfel de surprize, pe când și la masculin?!