Gabriel MANȚĂ

Am așteptat cam fără tragere de inimă prima finală de la Londra, aceea de la Wembley. Asta pentru că mi-era greu să mai scriu despre tenis după traumatizantul set pierdut la zero de Roger Federer. Înțelegeam înfrângerea, mă pregăteam pentru ea tur după tur, dar elvețianul ne tot amăgea. Doar că ultimul cuvânt l-a avut Hurkacz, acest sportiv despre care n-ai spune la prima vedere că practică un sport care implică alergarea, cel puțin când îi vezi stilul de mers cu vârfurile picioarelor orientate spre interior. Ei bine, în teren era peste tot! Îi mai întorcea o minge lui Federer, care era acolo să o greșească, așa cum s-a întâmplat în prima jumătate a tie-break-ului din setul secund. La 4-3 pentru polonez, Federer făcuse toate punctele, alea pierdute pe niște mingi ireal de ușoare, la care mi s-a părut că și eu puteam avea o ultimă atingere mai inspirată! E drept, a fost și acea alunecare la smash... După care, în setul 3, mă rugam pentru un game, atât, care n-a mai venit. Simt un uriaș regret că poate aceasta va fi fiind ieșirea din scena Wimbledonului a celui care a scris istorie aici. În schimb, Djokovic tocmai ce-a ajuns la cota 20 de GS-uri, un superb bilanț al celor 3 corifei, dar sârbul va merge mai departe. Poate chiar în acest an, de-acum scopul său e să facă acel ”Grand Slam”, adică să dețină toate trofeele din același an. Nu numai că ar trece în fața celor doi rivali, dar ar fi și primul după Rod Laver care ar câștiga toate patru trofeele din același an.

La fete trebuie să spun că am ținut cu Pliskova, cu această fată care este copleșită de sentimente contradictorii sub aparența glacială. Să ne amintim că la Roma, acolo unde s-a accidentat Simona, Pliskova atinsese limita de jos, adică 0-12, chiar în finală! De acolo cineva a reușit să-i reconstruiască încrederea, ciob cu ciob. Merita acest trofeu, primul de GS, nu ca premiu pentru întreaga carieră, ci strict pentru parcurs. Și în finală a contribuit din plin la spectacol, dar Barty chiar e prea bună, plus că și ea era la fel de motivată. Australianca a ajuns acum în punctul în care se află Simona Halep, cu un Roland Garros și un Wimbledon, doar că un pic mai repede. Timpul lucrează pentru ea. Între timp, pe continent, Gabriela Ruse câștiga primul ei turneu WTA, unul neanunțat de nimic, cu atât mai bine-venit.

Duminică dimineața am reușit să mă trezesc cât să urmăresc în direct, pe internet, ultimele 20-25 de minute din triumful Argentinei și al lui Messi la Copa America. L-am văzut pe Messi jucând la rezultat, în tranșee, pentru a scăpa de blestemul trofeelor ratate cu naționala mare. A ratat însă golul care ar fi adus desprinderea, încercând să dribleze portarul în 6 metri, tocmai el care de obicei nu se complică! Am văzut și reluarea de la golul lui Di Maria, cu o pasă lungă trimisă în spatele fundașului lateral, care atinge defectuos și permite argentinianului să se afișeze cu toate opțiunile în fața portarului, alegând perfect lobul. În minutele de final am văzut trageri de timp hilare, faulturi grotești asupra lui Neymar, dar argentinienilor nici că le mai păsa, nici jucătorilor, nici celor din tribune, căci câteva mii de spectatori au avut șansa de a vedea pe viu această finală. Momentele de celebrare cred că au fost cele mai emoționante din cariera sportivă a lui Messi. De-acum poate privi fără vreun sentiment de culpă în ochii conaționalilor săi.