Gabriel MANȚĂ

Rusul Daniil Medvedev putea, chiar putea, începe o nouă eră în tenisul masculin. Îl împinsese pe Nadal la limită, care nu mai e nici ea setată la nivel astral. În decisiv, Medvedev a fost primul cu șansă de break, ajutat fiind de un time violation cu care a fost penalizat spaniolul, însă taman atunci nu a putut produce niciuna dintre laturile tenisului său care să-i aducă punctul. N-a jucat nici defensiv-agresiv, nici ofensiv-riscant. A mers la alibi, la greșeala adversarului în momentele în care acesta este în dificultate, care ține de teoria aplicabilă în general, nu și celor din categoria corifeilor. Apoi, a cedat rusul primul break, după care pe al doilea a dat senzația că l-a abandonat, odată cu meciul. Ce greșeală! A putut constata și el, când a reintrat aproape pe neașteptate în joc, dar la două break-uri de recuperat în set decisiv contra lui Rafa nu se încumetă nici cei din categoria pomenită mai sus. A fost și un element tactic la care Medvedev trebuia să renunțe de la un anumit moment încolo, și anume scurta. A punctat la început, apoi Nadal i-a luat seama, astfel că Medvedev a ajuns să nu mai aibă încredere nu numai în succesul loviturii, ci nici măcar în execuție, greșind-o el. Ca o învățătură pe care ar putea s-o tragă cei din generația nouă: cu Nadal trebuie să mergi până la capăt, fără niciun fel de îndoieli, fără niciun fel de autosuficiență, fără niciun fel de autocompasiune, așa cum a făcut-o Djokovic în acea finală epică de la Australian Open din 2012, aproape 6 ore de încleștare. În opinia mea, acela a fost momentul care a schimbat paradigma rivalității Nole-Rafa, după cum finala câștigată la Wimbledon în 2008 a schimbat-o pe cea a rivalității Roger-Rafa, în timp ce la Roger-Nole aș identifica două episoade strâns legate, acele mingi de meci salvate de sârb în doi ani consecutivi la US Open. Fără aceste puncte de inflexiune, ”vasalii” n-ar fi depășit mental acest stadiu. Ar fi făcut-o poate mai târziu, dar istoria s-ar fi scris astfel. Prin analogie, acum Medvedev ar fi putut crea breșa de care să profite jucătorii nextgen. Să nu uităm nici de ocazia lui Berrettini, cu acel avantaj consistent scăpat în tie-break-ul primului set. Totuși, clipa în care cineva o să spargă gheața într-o finală nu poate fi departe, poate se va întâmpla chiar la următorul Grand Slam sau, de ce nu?, la viitorul Roland Garros! Deocamdată, Nadal continuă domnia la două capete în tenisul masculin (Federer pare să fi ieșit din tagma dominatorilor, dar cât nu pune racheta în cui nu se știe niciodată), anul său la GS-uri scriindu-se astfel: finală-câștigător-semifinală-câștigător!