Gabriel MANȚĂ

Am preluat titlul de la reporterul Adrian Fetecău, care a scris o carte intitulată astfel. Nicicând n-a fost mai edificator acest lucru ca în finala masculină de la Wimbledon. Wimbledon 2019, vom ține minte această ediție datorită Simonei și din cauza... cui? Că a fost cea mai lungă finală, că a fost prima cu tie-break în decisiv, la 12-12, chiar la inaugurarea regulii – de acord, dar peste toate acestea, pentru că scenariul a fost rodul minții unui scriitor nebun și sadic. Tenisul, etalat în toată cruzimea lui! Și aș fi spus asta indiferent de numele celor implicați. Federer nu a ratat doar acele două mingi de meci, retrăind astfel coșmarurile de la US Open, dar el a avut șanse în absolut toate seturile pierdute. În primul tie-break a avut 5-3 și serviciul, iar tot ce a făcut Djokovic în acest tie-break a fost să-l oblige pe Federer la o geșeală forțată, restul fiind numai winner-e și neforțate ale elvețianului. Apoi, după ce în setul 2 a avut procentaj de 100% pe primul, a ratat o minge de set în al treilea, la scorul 5-4, returnând în aut un serviciu al sârbului. În tie-break-ul care a urmat, Federer a fost condus permanent, revenind prea târziu, dar... ghiciți ce? Djokovic l-a obligat pe Federer la o ”forțată” în plus față de precedentul, deci două, în rest toate punctele, pierdute sau câștigate, stând în racheta elvețianului. După încă un set tratat cu oarecare liniște de sârb, care părea să fi citit scenariul, a urmat decisivul, schimbul de break-uri, apoi încă unul reușit de Federer pentru 8-7 și, firesc, ”Serving for The Championship”. Acest game merită analizat de la început. Mai întâi, Federer cere intervenția ”ochiului de șoim” la un aut de vreo 25-30 de centimetri! Deja i se așezase ceața pe față, acea ceață din meciurile cu Djokovic, când trebuie să închidă. A egalat cam norocos, după un raliu în care a prins și o jumătate de ramă. Au urmat doi ași la ”teu”, cu 201 și 193 km/oră, și deci două mingi de meci. A vrut tot la ”teu”, dar primul s-a oprit în bandă, apoi a dat la exterior, iar la returul pe corp a eschivat cum a putut și a trimis clasic, dincolo, însă afară o palmă. Nu-i nimic, mai era o șansă, i-a intrat prima servă, tot pe mijloc, dar la vreo jumătate de metru în interior, astfel că Djokovic a putut returna, totuși era o minge atacabilă, în centru, Federer o atacă, însă o face cu frică, departe de tușe și în adâncime, și în lateral, trezindu-se pasat cam în același fel în care o făcuse și el la mingea de break din game-ul anterior. De aici încolo a fost alt meci, unul cu deznodământ cunoscut, recunosc că l-am urmărit într-o stare de prostrație, așteptând să-l câștige Djokovic. Ceea ce s-a și întâmplat, iar toate aceste șanse povestite mai sus sunt ca blidul de apă care i se dă însetatului să soarbă, dar i se ia înainte să-și umezească buzele... În tie-break-ul decisiv Djokovic și-a luat destinul în mână și a produs în sfârșit două lovituri câștigătoare la rând, cu care s-a dus la 6-3 și asta a fost. A știut să stea drept în fața lui Federer, ca un supraviețuitor, ca acel copil pe care nu l-au ajuns bombele în adăposturile din Belgrad. Iar dacă peste un timp Djokovic se va încununa GOAT, depășindu-l pe Federer la trofee de GS, să știți că aici, la Wimbledon, în 2019, s-a hotărât totul.