Gabriel MANȚĂ

Din bucata mea de pâine n-am hrănit un om şi-un câine, dar m-aş mai duce încă o dată la finală şi mâine! Chiar dacă favorita mea, Bilbao, a fost ca şampania răsuflată, nu regret că am fost acolo. S-a văzut după numărul de chifle că bascii au avut un trac nefiresc, scuzabil doar parţial prin specificul jocului cu trofeul pe masă. Faţă de meciurile cu United, când neavând ce pierde, zburdau, acum au fost mistuiţi de miză. E drept, prea repede a venit şi deschiderea de scor, dacă apucau să intre puţin în meci şi să capete încredere puteam avea un scor mult mai echilibrat. Până la urmă, mai mare a fost regretul că Bilbao n-a reuşit măcar să marcheze decât că a pierdut finala. La gol înscris m-aş fi bucurat mai mult pentru vecinii din peluză, absolut admirabili şi la 0-0 şi la 0-3, ba chiar şi când madrilenii îşi primeau medaliile. Şi reciproca e valabilă. Vă spun, organizarea a fost bună şi pentru că ne-au ajutat ei, suporterii.

Golurile au fost splendide, cele ale lui Falcao chiar sub ochii mei. La primul a fost ireal de şmecher, s-a întors sugerându-i lui Amorebieta că este blocat şi renunţă la finalizare, acesta nu a mai strâns cât trebuia şi a urmat acel şut ca un lung de linie liftat al lui Nadal. Al doilea, deşi extraordinar şi el ca abilitate în zona fierbinte a careului mic, din păcate a fost provocat de o greşeală directă a aceluiaşi Amorebieta. Care, ca totul să fie complet, l-a atacat decisiv pe Diego la al treilea gol, ratând deposedarea, în loc să-l aştepte şi să încerce eventual să blocheze şutul. Între aceste reuşite ale madrilenilor, singurul care s-a distins într-adevăr de la Bilbao a fost Muniain. Are viitor acest băiat, poate începe chiar la turneul Euro. În schimb, Llorente a fost o uriaşă dezamăgire. N-a legat nimic, a controlat inestetic şi a lovit defectuos. În rest, a jucat perfect.

Pentru că nu a fost arătată la tv, merită să vă povestesc faza cu invadarea terenului... Primul oltean o zbugheşte printre stewarzi şi trei dintre aceştia pornesc în urmărirea lui. De breşa creată profită  imediat al doilea oltean, dar pe acesta nu-l mai urmăreşte nimeni, astfel încât părea că el îi fugăreşte pe paznici! Dar partea amuzantă abia urmează. Unul dintre stewarzi, ceva mai rotunjor, nu ţine pasul cu ceilalţi şi rămâne în urmă, iar olteanul ăsta, ultimul, ajunge să îl depăşească!! Ca în desene animate, grasul nu realizează în primul moment că ăla era un intrus, abia apoi accelerează şi el cât îi dă voie fizicul, noroc că se termină terenul şi protestatarii se lasă imobilizaţi. Deşi se puteau întinde lejer la o leapşă. Şi fraierul ăla de arbitru, să nu oprească el meciul?!