Doru POPOVICI

Tocmai când începuseră alde Gigi şi Ilie (ba de la o vreme molipsindu-se şi niscai fotbalişti) să nu explice cum vor bate ei afară pe aceiaşi cu care nu reuşiseră măcar un egal acasă, cum după acest mic pas pentru om, dar mare pentru omenirea noastră fotbalistică, ar mai rămâne de făcut încă vreo câţiva şi apoi, desigur, formalitatea Marii Finale. Care, desfăşurându-se la Bucureşti, era ca şi câştigată. Deci, un nou trofeu în vitrina Stelei, totodată primul din era (care va deveni de veselă amintire cândva) Becali, numai bun de etalat în vreo vitrină din Palatul proprietate personală, printre bibeloul cu pescar şi elefantul bombonieră. Cu menţiunea că, fiind argintat, strică puţin estetica stabilimentului, unde totul este măcar suflat cu aur, dacă nu chiar din aur masiv. Numai că din toată povestea asta lipsea tocmai elementul-surpriză, ăla care dă dinamism acţiunii, tensionând-o numai cât trebuie pentru ca deznodământul să te prindă încordat: personajul colectiv, numit mai pe înţelesul maselor largi de una din gloriile reale ale Stelei, Puiu Iordănescu, „olandejii”. Nu ştiu ce trebuie să-ţi conţină căpăţâna (de neuroni neputând fi vorba) pentru a-ţi putea imaginea că la halul în care arată fotbalul românesc de azi, ar mai putea vreo echipă de-a noastră să se ia la trântă cu vreuna olandeză, fie ea echipa naţională sau una de club. Încă mai mult, în cazul concret numit Steaua, când vezi că în loc de fotbalişti ai doar panarame, indiferent că-s neaoşe sau de import, când în poartă ai un pămpălău pe lângă care haiosul Babicu’ pare un Iker Casillas, când ai fundaşii incapabili de o deposedare, mijlocaşii incapabili de o pasă şi atacanţii care nu nimeresc poarta nici dacă ar fi lată din steag în steag, cum naiba să te gândeşti nu la finale, ci la o simplă victorie, indiferent contra cui? Peste toate, cum dracu’ să crezi că alde Dănănae, Dodel şi Gardoş chiar au ceva de-a face cu nobilul sport numit fotbal? Iar peste toţi, să troneze un antrenor la a cărui vedere să nu poţi decât să te minunezi că reuşeşte totuşi, cumva, să articuleze câte o propoziţie dezvoltată, adică alcătuită din trei cuvinte. Există şi o parte bună în povestea asta: ne-am mai luat de o grijă. Ultima, din actualul sezon internaţional.