Doru POPOVICI

Bănuiesc că vă amuză la culme pe cei care urmăriţi această rubrică diferenţa dintre ceea ce scriu eu înainte de fiecare nouă ediţie de „El Clasico” şi ceea ce se petrece pe teren. Ceea ce s-a petrecut cu trei seri în urmă a fost exact în aceeaşi notă, dacă nu cumva încă mai amuzant decât este de obicei. Aş începe cu părţile bune din jocul lui Real, prima fiind aceea că a încheiat jocul aşa cum l-a început, adică în 11 jucători. Ideea e că numitul Pepe, dacă o fi având vreun Dumnezeu, ar trebui, pe durată nedeterminată, să pună lumânări zi de zi, fiindcă la ceea ce a comis el pe teren, pedeapsa corectă ar fi fost nu cartonaşul roşu, ci condamnarea la închisoare pe viaţă pentru tentativă de omor „în formă agravantă” (cum zice Codul Penal), adică în multiple rânduri. Asta, în varianta favorabilă lui. Că se putea şi mai rău. Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă îi făcea chestia aia lui Messi pe Camp Nou: credeţi că mai ieşea viu din incintă? O altă chestie bună de trecut la capitolul „aspecte pozitive” ar fi aceea că la pauză îmi spusesem că dacă se afişează grafica referitoare la posesia mingii, probabil că asta va arăta 70% pentru Barca şi 30% pentru Real. S-a afişat după pauză. Victorie!, adică nu era cât estimasem eu, ci 69 la 31! E drept şi că, la final, adică după o repriză a doua în care noi, Real, nu prea văzuserăm obiectul muncii, urcase la 73-27. De unde rezultă logic că în repriza a doua posesia Barcelonei fusese de 77%. Şi mai ciudat e ce se petrece efectiv pe teren: Real încearcă mereu în meciurile contra Barcelonei să joace altceva decât de obicei. Şi nu-i iese. În schimb, Barca joacă exact ca... Real! Şi câştigă. S-ar cuveni ca spre final să vă mai spun că unul din bunii mei prieteni, Nae Dobromir (da, da, „Cuţitarul” de la Urologie!), barcelonist convins, mi-a dat înainte de meci şi scorul exact, şi evoluţie: 1 la pauză, 2 final! Eu zisesem că va fi 4-1, în cinstea lui Pep Guardiola care împlinea în ziua aia chiar 41 de ani. N-a fost să fie. Dacă Real n-a reuşit, poate că măcar Judd Trump mă va face fericit zilele astea: sper să-i tragă o bătută exemplară lui John Higgins în master-ul londonez. Ar fi o dovadă că măcar la snooker mă pricep cât de cât.