Doru POPOVICI

Aşa cum era de aşteptat, într-o ţară în care nu te poţi aştepta la nimic bun niciodată, alaltăieri, domnul Dumitru Dragomir, zis Mitică pentru prieteni şi Corleone pour les connaisseurs, a fost reales pentru a nu se mai ştie câta oară în funcţia de preşedinte a Ligii Profesioniste de Fotbal. De ce nu ne miră? Păi, în primul rând, pentru că domnul Mitică nu a avut contracandidat. Ar fi fost şi culmea să candideze singur şi să nu fie ales. Pentru că trebuie făcută distincţia dintre Federaţia Română de Fotbal şi LPF, să observăm că cea de-a doua se ocupă cu fotbalul poreclit „profesionist”, iar Federaţia de restul fotbalului. Adică de amatorii din ligile practic inexistente şi de echipa Naţională, care şi ea de multă vreme pare alcătuită mai mult din amatori. Coincidenţa face ca ambii indivizi aflaţi în fruntea celor două foruri să fie aleşi şi realeşi în permanenţă de la crearea acestora şi mai mult să îşi dorească şi să facă tot ce le stă în putinţă pentru a fi veşnic realeşi. Aşa cum domnul Corleone zice că va mai conduce Liga încă 10 ani de acum înainte, celălalt personaj, şi el cu poreclă din lumea Mafiei, „Naşu’”, se anunţă drept dacă nu singurul, ci cel mai puternic candidat pentru alegerile de la FRF care vor avea loc cândva în primăvară. Dacă pe Corleone nu îl votează decât cei 16, 18 sau 20 (după caz) de preşedinţi ai echipelor de primă ligă, pe Naşu’ îl aleg cu aceeaşi constanţă sute de personaje reprezentând fotbalul de toată mâna, mai puţin „profesioniştii” lui Mitică. De aici se desprinde aproape de la sine concluzia că deşi fotbalul nostru este ca vai de mama lui (dovadă stau rezultatele absolut năucitoare din Europa League) cu toate acestea toţi cei cu funcţii în sistem par foarte mulţumiţi de nenorocirea existentă, din moment ce nici nu concep ideea de schimbare. Exact aşa cum în repetate rânduri domnul Dragomir spunea că politicienii noştri sunt exact imaginea în oglindă a poporului pe care îl conduc, tot aşa suntem şi noi îndreptăţiţi să considerăm că imaginea conducătorilor fotbalului nostru este identică cu ceea ce se vede cu ochiul liber: o golăneală fără de sfârşit, cu meciuri trucate la toate nivelurile, cu valize sau pungi de plastic pline cu bani de toate culorile, cu arbitraje la comandă sau doar foarte proaste, ce mai, un balamuc cu iz de mahala, în care se discută nu despre performanţe actuale sau viitoare, cu doar despre (aşa cum îi place lui Mitică să se exprime) „caşcaval”, „şpriţache” şi altele asemenea. Dacă printre dumneavoastră mai existau naivi care până alaltăieri ar mai fi putut spera ca Liga noastră să înceapă să semene într-o bună zi cu cele adevărate, chiar profesioniste şi chiar de fotbal, din 16 noiembrie încoace şi multă vreme de acum încolo va trebui să vă luaţi gândul de la asta. Avem nu fotbalul pe care îl merităm noi, ci pe care îl merită cu vârf şi îndesat Mitică, Naşu’ şi bandele lor de alegători.