Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Trei televiziuni, aceleași care mă bombardează cu geniul multiplicat al politicienilor români, anunță descoperirea unui dovleac mondial de o tonă și ceva. Păi n-au măsurat cultura de dovleci care atârnă sub pălăria politicianului de pe Dâmbovița, apă care irigă egal toate provinciile intra și extra carpatice, a intrat puhoi în Parlament, a umplut cancelariile, udă Victoria și Cotrocenii.
Tu ai zis, bă, primul! Ba tu ai început! Tu mi-ai dat afară miniștrii! Erau proști! Proastă e mă-ta!
Comprim, că mi-e rău de la boala mea tot mai agresivă, dialoguri care-mi produc un supliment de greață.
Salon de spital improvizat într-o curte. Pe scaune, sub pături sau sub coviltirul cerului, tremură de frig ființe cândva umane. Din niște furtunuri trag oxigenul care mereu se termină, iar ei sunt transferați în saci negri. Fără aer în plămâni, moartea se instalează cât ai clipi. Ceilalți privesc din fotoliile lor de gheață, ceea ce li se poate întâmpla în curând. Și curândul vine. Avem, la scară mondială, cel mai mare număr de morți de Covid raportați la câți figurăm ca vii, cotizația zilnică la tragedia mondială a nefericitei mele țări.
Prin fața spitalului care și-a mutat bolnavii în coridoarele cu boscheți trece o cucoană cu poșetă și ruj.
– V-ați vaccinat, doamnă?
– Nu! (Zâmbet superior)
– Vă veți vaccina?
– Nu!
– Dacă vă recomandă doctorul vă vaccinați?
– Nu!
– De ce?
– Ca să nu-i umplu de bani pe hoții ăștia!
Arată nedefinit, spre spital ca doctori sau ca muribunzi?
Vine iarna. Blocuri din București n-au fost atinse încă de căldură. Va veni o zi în care în România nu va mai fi nimeni de murit.
