Lucian AVRAMESCU

Iulie, instalat autoritar pe tronul lui încins, șterge urma ploilor care n-au avut răgaz să intre în pământ, dar diminețile, pe care omul și le răsfață cu o cafea condimentată cu melancolii – nevastă-mea presară scorțișoară – rămân duioase, cu vise care întârzie pe marginea subțire a somnului. Am avut timp să încerc, cu tălpile, roua ierbii și să eliberez din voliere păsăretul. Mut, îmi iau revanșa de a vorbi, prin ciocuri care nu cunosc supliciul tăcerii.

Constat că Raiul există, iar Dumnezeu nu l-a alungat pe Adam pentru curiozitatea excesivă a nevestei lui, pe nume Eva, care ar fi mușcat din mărul interzis, ci l-a trimis în raiul de pe Pământ, să-l îngrijească și să-l facă după chipul și asemănarea celui existent peste văzduhuri. Ieri am răsfoit un cărțoi care are și o iconografie specială, cuprinzând Testamentele amândouă. Fuga din Rai e ca imaginea din filmul Răscoala, unde unul Petre, iobag, o aleargă pe Marga Barbu (îngăduită de cenzura vremii în pielea goală), peste o arătură. Țăranul, costumat în izmene de tort, o prinde iute fie pentru că boieroaica se prefăcea doar că fuge, fie că el era mai obișnuit cu umblatul desculț pe pământul bolovănos. Violul care se petrece pare mulțumitor pentru ambele părți, atât în romanul lui Rebreanu (pasajul respectiv îl reciteam buluciți, băieți și fete, în spatele școlii), cât și în producția cinematografică, unde Ilarion Ciobanu, închipuie, erectil și bărbos, revolta asupriților.

Convingerea mea aproape religioasă e că Adam nu a fost alungat din Eden, ci trimis pe o planetă exotică, într-un fel de concediu. Dumnezeu l-a meditat, dar se pare că nu îndeajuns, să se comporte cu bun-simț, să nu strice copacii, decât pentru a-și face colibă, să nu bage în burtă toată fauna, să nu lase în urma-i, în poienele cu narcise, produsele reziduale ale intestinelor sale mai harnice decât creierul.

Azi, ruina betonată a Pământului se arată într-o cumplită degringoladă. Adam și Eva, făcuți după chipul și asemănarea Celui de Sus, ceea ce îngăduie speculația că nu i-a gonit pentru că femeia a greșit minor din curiozitate ci, trimiși în tabără, au făcut, la adăpostul unei pretinse genialități, prostii cu duiumul. Cel mai grav e că au făcut praf edenul de pe pământ. Perechea primordială, care are, ca urmași, șapte miliarde de Adami și Eve, multicolori și împărțiți pe rase, nu e împăcată cu sine. Unii și-au inventat alt Dumnezeu, nemulțumiți de primul, alții, cei mai mulți, nu mai au nici un Dumnezeu. Și așa, raiul de pe pământ devine iad, iar omul nu numai că nu mai seamănă cu Dumnezeu, dar îl schimonosește.

Constatarea e că, învins de ceea ce el însuși a sădit, crezându-se demiurg, cum o spun tot mai des filosofii, Adam se află la a doua alungare din Paradis. Numai că eu cred că nu mâna lui Dumnezeu e cea care biciuiește, ci omul însuși, rămas generic Adam, se autoalungă. Plictisit de fățărnicia și rugile lui cerșetoare – Dă-mi Doamne aia și aia, și aia, și aia, fără ca el să dea un pic de bunătate în schimb – Atotștiutorul și Atotputernicul l-a lăsat pe om de capul lui. Planeta, cândva albastră, e măcinată de boli și războaie, păruirea pe pandemie – unii cred că e, alții că ar fi un complot între Rusia și SUA, nume sub care s-au înghesuit cei mai potenți Adami și, culmea, ei sunt cei care mor cu zecile de mii, de o boală care ”nu există” – a adâncit ruina și a îngroșat rugina. Neputincios sau scârbit, pământul se leapădă de oameni, păstrând lăcustele și greierii.

Ca atare, dragii mei prieteni care-mi citiți file disparate din jurnalul mutului care am ajuns, vă sfătuiesc să fiți fluturi, gâze albastre, furnici fericite, stup de albine în care regina e Regină, iar când o boală atacă stupul, toată suflarea cu elitre se coalizează într-o oaste care acoperă în ceară virusul ucigaș.

Afară a început să se cațere pe cer soarele de iulie. E ora la care încă poate fi privit. O zi bună!