Discriminarea la români

Uneori e suficient să pui o întrebare, să ridici o chestiune, iar răspunsul apare prin simpla intervenție a Universului. Recent, semnalasem într-un editorial atitudinea impardonabilă a președintelui Klaus Iohannis, care declarase public faptul că România nu e „nici xenofobă, nici autistă, nici separatistă”. Consider o josnicie conotația evident discriminatorie pe care președintele a dat-o termenului de „autist”, iar atitudinea aceasta este la noi una general valabilă. Și cum Universul, vă spuneam, lucrează, pe muțiș, apare, în aceeași zi, în presă, un sondaj efectuat în luna august, la comanda Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Trist dar adevărat, în România există și oameni care nu au auzit de discriminare -12%. Dintre ceilalți, care au auzit, un sfert consideră că discriminarea nu e o problemă în România, iar 28% că se întâmplă foarte rar. E limpede cât de corecte sunt aceste persoane în raport cu semenii lor. Și totuși, 65% sunt ceva mai realiști și cred că se întâmplă des și foarte des. În opinia respondenților, cele mai discriminate ar fi persoanele infectate cu HIV/SIDA, apoi cele dependente de droguri, cele cu dizabilități psihice și cele cu dizabilități fizice. Știm, în România, apelativele de genul „handicapatule” sau „drogatule” sunt la ordinea zilei. Să nu uităm ce bine a prins la un anume public porecla Sida dată unuia dintre ginerii fostului președinte. Jumătate dintre români cred că romii sunt discriminați. Să înțeleg că cealaltă jumătate nu crede asta? Tot o jumătate dintre respondenți consideră că sunt discriminate mult și foarte mult persoanele cu o altă orientare sexuală și copiii instituționalizați. Curios ce cred ceilalți, care nu văd o problemă aici. Studiul cu pricina merge chiar mai departe și vrea să afle cine, în România, discriminează cel mai mult? Să bată tobele, căci lideri la discriminare sunt nimeni alții decât politicienii. Urmează oamenii obișnuiți, funcționarii din instituțiile publice, angajații din firmele private, medicii, persoanele care lucrează în mass-media și cadrele didactice. Însă, dacă ar avea la dispoziție un buget pentru a reduce discriminarea în România, respondenții ar aloca diferit banii: cel mai mult, o treime, în domeniul sănătății, apoi, un sfert pentru educație, 17 la sută în domeniul muncii, 12 la sută în domeniul demnității personale și doar 9 la sută în domeniul serviciilor publice administrative și juridice. Adică acolo unde doare cel mai tare. Sondajul CNDC arată nu doar că discriminarea e mare în România, ci și că românii nu-s cei mai realiști. Or, când nici măcar nu-ți recunoști problemele, ca societate, cum ar fi posibil să le rezolvi?