Alina MIHĂESCU

Uneori e suficient să pui o întrebare, să ridici o chestiune, iar răspunsul apare prin simpla intervenţie a Universului. Recent, semnalasem într-un editorial atitudinea impardonabilă a preşedintelui Klaus Iohannis, care declarase public faptul că România nu e „nici xenofobă, nici autistă, nici separatistă”. Consider o josnicie conotaţia evident discriminatorie pe care preşedintele a dat-o termenului de „autist”, iar atitudinea aceasta este la noi una general valabilă. Şi cum Universul, vă spuneam, lucrează, pe muţiş, apare, în aceeaşi zi, în presă, un sondaj efectuat în luna august, la comanda Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Trist dar adevărat, în România există şi oameni care nu au auzit de discriminare -12%. Dintre ceilalţi, care au auzit, un sfert consideră că discriminarea nu e o problemă în România, iar 28% că se întâmplă foarte rar. E limpede cât de corecte sunt aceste persoane în raport cu semenii lor. Şi totuşi, 65% sunt ceva mai realişti şi cred că se întâmplă des şi foarte des. În opinia respondenţilor, cele mai discriminate ar fi persoanele infectate cu HIV/SIDA, apoi cele dependente de droguri, cele cu dizabilităţi psihice şi cele cu dizabilităţi fizice. Ştim, în România, apelativele de genul „handicapatule” sau „drogatule” sunt la ordinea zilei. Să nu uităm ce bine a prins la un anume public porecla Sida dată unuia dintre ginerii fostului preşedinte. Jumătate dintre români cred că romii sunt discriminaţi. Să înţeleg că cealaltă jumătate nu crede asta? Tot o jumătate dintre respondenţi consideră că sunt discriminate mult şi foarte mult persoanele cu o altă orientare sexuală şi copiii instituţionalizaţi. Curios ce cred ceilalţi, care nu văd o problemă aici. Studiul cu pricina merge chiar mai departe şi vrea să afle cine, în România, discriminează cel mai mult? Să bată tobele, căci lideri la discriminare sunt nimeni alţii decât politicienii. Urmează oamenii obişnuiţi, funcţionarii din instituţiile publice, angajaţii din firmele private, medicii, persoanele care lucrează în mass-media şi cadrele didactice. Însă, dacă ar avea la dispoziţie un buget pentru a reduce discriminarea în România, respondenţii ar aloca diferit banii: cel mai mult, o treime, în domeniul sănătăţii, apoi, un sfert pentru educaţie, 17 la sută în domeniul muncii, 12 la sută în domeniul demnităţii personale şi doar 9 la sută în domeniul serviciilor publice administrative şi juridice. Adică acolo unde doare cel mai tare. Sondajul CNDC arată nu doar că discriminarea e mare în România, ci şi că românii nu-s cei mai realişti. Or, când nici măcar nu-ţi recunoşti problemele, ca societate, cum ar fi posibil să le rezolvi?