Lucian AVRAMESCU

Am scris, după meciul Olanda-România, un comentariu, ceea ce nu mi-e în fire, fiind un domeniu care mă interesează doar când jucăm cu echipe străine și pe care nu-l consemnez decât foarte rar în tabletele mele. La meciurile naționalei pun suflet, patimă. Îmi amintesc, eram june ziarist la Vâlcea, când echipa noastră reprezentativă a jucat la Budapesta. Am deschis scorul, cred că prin Dobrin. Un gol magistral. Am sărit până-n tavan, iar la revenirea pe recamierul pe care ședeam, biata mobilă (era tot ce aveam în odaie) s-a rupt în două. Cam așa trăiam și trăiesc meciurile naționalei. Azi citesc o confirmare a analizei mele de ieri, venită de la Mitică Dragomir. Jucătorii naționalei, după ce au fost făcuți terci pe gazon de olandezi, îndesându-le în poartă și patru boabe, completare a celorlalte patru încasate la București, au plecat la bar, unde au chefuit fericiți până-n zori. Unii n-au apărut din oraș nici la ora 7. Ce să mai zic? Zic, amărât și scârbit, că rândurile mele de ieri, pe care le redau mai jos, rămân valabile, cu niște adăogiri pe care mi le-aș permite doar în gălăgia stadionului.

Am urmărit, din ce în ce mai umilit, dubla naționalei de fotbal a României cu Ungaria și Olanda. O echipă dezlânată, apatică, fără vlagă, însăilând un fel de joc pentru a trece timpul și a pleca acasă sau la bar, indiferent de rezultat. În fond rezultatul e o chestiune care-i privește doar pe suporteri. Ei se agită, ei strigă, ei dau bani pe bilet sau crapă de ciudă. Un extract condensat al indolenței și neputinței de pe gazon putea fi vizionat ciclic, când un operator întorcea camera spre el, pe margine, în persoana unui individ odihnindu-se scârbit sau doar indiferent pe o banchetă de unde privea – cu toate că nu-s sigur – meciul. De aproape. E clar că nu înțelegea nimic din el cu toate că, în baza banilor mulți primiți, avea obligația să-l conceapă. Ce să conceapă însă o frunte atât de rezumată încât pe terenul ei n-au loc să alerge două muște?

Piți, cu o figură nechinuită de nici o idee, a mestecat ca de obicei gumă, obicei de gang, insultător pentru cei care căutau un refugiu de speranță pe mecla marelui antrenor. Și fiindcă veni vorba de mare, cum îl alintă ăia din Federația Română de Fotbal, de ce dracu avem noi baftă, într-un răsfăț gratuit, doar de personaje de acest gen și-n politică, și-n afaceri și, iată, și-n fotbal? Politica e dominată de Nuți, cu bâzdâcurile și ambițiile ei fără margini, afacerile de Gigi, fotbalul de Piți. Ar fi culmea ca și Academia să încapă pe mâna unui Țiți, Riți.

Înțeleg că de arendașul din Deal nu putem scăpa că se repede Europa în beregata noastră. Trebuie să așteptăm să moară de moarte bună, fiindcă USL nu-i în stare să-l expedieze, cu un șut în dos, acasă. Dar nici de această nulitate arogantă nu putem scăpa de la cârma unei echipe naționale care ne face de râs cu noile ei apariții pe gazon? E și Piți etern? Îl ține și pe ăsta în brațe Aspazia, a făcut Mircea Sandu blat cu Ponta, ține morțiș Barroso să ne facem de rahat și pe gazonul tuns zero al Europei? Mă așteptam să mâncăm, la Budapesta, jar și să-i îndopăm cu goluri pe unguri. Aș! Am jucat ca la un antrenament și doar bafta unui gol venit din cer în ultimele secunde ne-a salvat de o batjocură totală. În Olanda, cu echipa ei de superprofesioniști, românii n-au fost pe gazon. Era pe margine un tip inexpresiv care asuda cu fălcile la un guguloi alb de gumă de mestecat, vizionabil pe limbă uneori, când maxilarele se crăcănau larg, semn de plictis și vedetism.

După meciul, meciurile cu Olanda în care am înghițit opt hapuri, Piți, barbugiu de renume (aici nimeni nu-i poate contesta priceperile, afirmă cei care-l știu de aproape), a dat niște declarații consemnate și de colegii mei de la AM Press. În rezumat a spus ceva gen – mă doare-n bască. Și a mai spus că vom mai pierde și alte meciuri. Mi-e greu să mă mai revolt. M-am revoltat în timpul partidei, partidelor. Rămân la întrebarea dacă și cu Piți trebuie procedat la demitere prin referendum, dacă e nevoie de jumătate plus unu din populație, în care să intre și cei care nu se uită niciodată la un meci de fotbal, dacă decide tot Curtea Constituțională? Dacă da, mai bine ne lăsăm păgubași. Nu atingeți ilustra hahaleră cocoțată moț pe movilița gălbuie a fotbalului românesc.

P.S. Pentru ca o adunătură de picioare, unele pricepute în lovit bășica, să devină echipă, formație de luptă și de victorie, e nevoie ca antrenorul, comandantul în bătălie să insufle un avânt sufletesc, o stare de spirit. Păi orice fotbalist din teren, numai aruncând o privire către plictisitul ăla de pe margine, se lecuia de orice ambiție.