Lucian AVRAMESCU

Nu, cu certitudine! Nu pentru că el ar fi oxigenul și pâinea acestei țări, ci pentru că după el nu va mai rămâne nimic respirabil. A secat și a otrăvit tot, a îmbuteliat aerul democrației și l-a vândut, ne-a confiscat încrederea în noi înșine, a construit, într-o familie compusă din două persoane, un dușman înverșunat al celuilalt. Ne-a lăsat orfani de șansa de a ne mândri că am revenit în comunitatea europeană și transatlantică, devenite soacră otrăvită și mașteră. 

Unde sunt doi greci, aflasem în tinerețe, cu prilejul unei reconstituiri, cu pasul, a fostei Elade, sunt trei partide politice. Numai gura e de ei, zice noua mea cunoștință, fost jandarm, azi asociat al surorii sale care și-a deschis magazin în Nicosia. Trăiește de câțiva ani în Cipru. Tăifăsuim pe plajă, în dreptul unui hotel din Larnaca, în timp ce copiii se joacă în nisip. Nevasta lui, care stă în Colentina, e subțire ca un lujer. La fel cea mică. El e cât un urs. A fost jandarm cât era Băsescu primar general. Știe multe lucruri, nimerindu-se mereu în apropierea bossului, mai ales noaptea, când – venit direct de la crâșmă – primarul acorda audiențe. Oamenii credeau că-i ajută. Nu ajuta pe nimeni. Preferă să nu vorbească despre aceste lucruri. Zice doar că Băsescu înjura și-și băga într-una, ceea ce, zice el, facem mulți dintre noi. Oricum nu punea nici-un prețpe nimeni. Ciprioții, zice el, întorcându-se la subiectul de la care-l deturnasem, sunt niște greci care au trăit până nu demult sub englezi. De la statutul lor de colonie britanică n-a rămas decât volanul pe dreapta al mașinilor. În rest, nimic. M-am nimerit în Grecia, spun eu, când au intrat turcii în Cipru și a luat naștere Ciprul de Nord. Ei bine, grecii strigau în Atena că fiecare dintre ei omoară cu mâinile goale opt turci. N-a prea fost așa. Am fost acum câțiva ani și în Ciprul de Nord, unde am petrecut o săptămână minunată, într-o zonă turistică superbă. Nu știu, zice fostul jandarm. Ce știu e că n-am văzut grec să dea o palmă cuiva. Cele câteva bătăi sănătoase au fost ale românilor. La București, zic, de când ai plecat, vitejiile s-au cofleșit. Mă gândesc că așputea luneca iar în politică, drept pentru care salut și plec. E un fiord despărțit de diguri masive de piatră, calcar alb de Mediterana, pe care l-am găsit, cu deosebiri de nuanță, și pe țărmul israelian sau egiptean, și în Antalya sau Barcelona, în care apa mică a desenat pe fund dune de nisip, într-o amețitoare asimetrie. Soarele adaugă o broderie jucăușă de linii, peste țesătura de sub apă și încerci dezamăgirea că omul nu va izbuti niciodată un asemenea joc de fantezii. Camerista e româncă, o femeie din Iași, piele și os. În zori, la șase, am găsit-o frecând cu un fel de aspirator, aleile dintre piscine. La prânz terminase de lustruit camerele unui etaj din hotel. Seara lua în primire prosoapele împrumutate pentru plajă.

Nimeni, mi-a spus jandarmul, nimeni dintre românii care suntem aici n-am sta plecați dacă am avea vreo șansă acasă. La câteva minute, pe aeroportul din Larnaca aterizează un avion. Doar în Japonia am mai văzut asta. Din avioane coboară nu doar turiști, sezonul e pe sfârșite, ci și oameni în căutare de lucru. Mulți sunt din țara mea.