Lucian AVRAMESCU

Dincolo de discontinuitatea discursului, de parcă vorbitorul ar cădea pe gânduri înaintea fiecărui cuvânt, fiind nevoit să-l suplinească printr-un îîîîîî, ăăăăăă, timp în care meditează cum să-şi lege mai departe fraza, domnul Lucian Croitoru (cred că aşa îl cheamă), premierul desemnat, pare un om normal. Are, înţeleg, vreo 50 de ani, păr negru, mişcări aproape sportive când calcă şi umblă.
Cum de a fost determinat omul ăsta să devină robot învârtit cu cheia?
Eram copii şi umblam cu Moş Ajunul pe la porţi, cerând să fim lăsaţi să cântăm şi, drept recompensă, să primim un covrig. Ne daţi ori nu ne daţi? – întrebam noi dârdâind sub ferestrele gospodarilor. Noi eram nişte mucoşi. Ne primeau cu colindul – bine. Nu ne primeau – asta era.
Cum să umbli tu, însă, ditamai omul, consilier de guvernator, şcolit nu la contabilităţi de ceape, ci pe la femeiuri americăneşti, pe la porţile partidelor, cerând, fiindcă aşa ţi-a zis Băsescu, pomana unui vot? Votaţi-mă, că m-a desemnat preşedintele, votaţi-mă, că ştiu să socotesc şi să rezolv tabla înmulţirii cu băncile mondiale şi regionale, fie-vă milă de singurătatea mea de premier desemnat şi nesusţinut! Cum l-o fi hipnotizat Traian Băsescu pe acest specialist în contabilităţi înalte încât să-l determine să se coboare atât, să se plece şi să se umilească în halul ăsta?
Lucian Croitoru n-a fost, presupun, castrat de organul demnităţii, existent deopotrivă la bărbaţi şi la femei. Şi atunci cum se explică mişcarea sa caraghioasă, în cerc, de titirez?
Tot în copilărie, fiindcă am amintit vremea colindelor pe la ferestrele oamenilor, am trăit fascinat, nu doar eu, ci şi alţi ţânci de pe uliţă, spectacolul pe care-l dădea unul înzestrat cu puterea de a hipnotiza găini. Era un bărbat mic, chel, de meserie vărar, neînsurat, dar cu gâdilici la femei, pe care-l chema Pache. Pache ăsta, mai ales după ce lua o ţuică, şi dacă lua o ţuică o lua şi pe a doua şi tot aşa, dădea spectacole care fascinau şi lăsau cu gura căscată chiar şi oamenii mari.
Mie mi-a rămas în cap povestea cu găinile. De obicei ne punea pe noi, copiii, să-i prindem o găină. Preferinţa era să-i prindem mai multe. Numărul de circ ieşea mai atractiv. Alergam după orătăniile care nu se lăsau prinse de ne ieşeau ochii. Până la urmă vietăţile agitate şi sperioase erau capturate. Ei bine, Pache făcea minuni cu aceste locatare ale ogrăzii. Una câte una, erau aşezate cu picioarele în sus, capul lipit de ţărână şi ciocul spre cer. Palmele lui mângâiau penajul până când, pe nesimţite, pasărea era lăsată slobodă. Minune însă. Nu fugea, nu zbura, nu dădea nici un semn de nelinişte. Găinile toate, rânduite una lângă alta, stăteau cuminţi, în ţărână, cu ghearele în sus, spre consternarea noastră. În tot acest timp Pache se amuza. Uneori râdea hohotit, nu atât de găini, cât de noi, la fel de proşti în mintea hipnotizatorului şi la fel de neajutoraţi ca şi păsăretul care ouă.
Nu ştiu de ce, dar comportamentul acestui biet premier desemnat pare al unei găini hipnotizate de vărarul pilangiu Pache în copilăria mea. Liber fiind ca o sălbăticiune care poate fugi în pădure, el se mişcă asemeni urşilor de la grădina zoologică, obligaţi la geometria zgârcită a cuştii.
Am întrebat deunăzi, în pauza unei emisiuni televizate, un partener de dialog polemic de la PD-L ce i-a făcut, ce i-a promis domnul Băsescu, pe care-l apăra dincolo de limita logicii. Păreţi, i-am zis, un om în toată firea. Aveţi, presupun, nevastă, copii, agoniseală până la vârsta asta (era cam de vârsta mea, care nu mai e jună). Cum puteţi susţine aberaţii, lucruri în care evident nu credeţi, cum vă puteţi expune până la urmă ridicolului, fiindcă nu toţi cei care se uită la noi sunt proşti? Am crezut că va clipi şiret şi, nevăzut de camerele de luat imagini, îmi va face un semn că asta e, mâncăm şi noi o pâine, Băsescu e cozonacul nostru. Fără el murim de inaniţie. Nici vorbă. Asemenea ceasului învârtit cu cheiţa din spate, slujbaşul propagandistic al preşedintelui a turuit în acelaşi registru, de parcă nu eram doar noi doi, ci o lume întreagă care trebuia convinsă şi prostită îl asculta. La sfârşitul emisiunii am coborât împreună treptele acelei redacţii, iar el a continuat să peroreze în acelaşi ritm, egal şi obositor, despre Băsescu, lumina cerească a acestor vremuri tulburi. Am virat discret de lângă el, fără să vadă că am plecat şi, de la distanţă, întorcând capul, l-am văzut în acelaşi loc, vorbind singur, hipnotizat de credinţa că nici nu poate şi nici nu are voie să fugă, asemeni găinilor lui Pache.