Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
În ciuda aparenţelor, rareori se-ntâmplă ca presa să schimbe cu adevărat o stare de lucruri. Nu e misiunea ei principală, ştiu, dar e una ce decurge firesc din ceea ce face zilnic şi anume, informarea opiniei publice. Pentru că un public informat prompt e un public care el însuşi poate ajunge să schimbe lucruri. Din păcate, la noi când se-ntâmplă ca presa să determine o schimbare, acest lucru nu prea are de-a face cu publicul şi acesta e principalul motiv pentru care asemenea situaţii sunt atât de rare.
Exemplul cel mai la îndemână: campania de presă, susţinută masiv de Realitatea TV (sper s-o ţină până la capăt) împotriva dezmăţului salarial din agenţiile guvernamentale şi din societăţile comerciale cu capital de stat.
Am văzut şi auzit o mulţime de oameni indignaţi de ceea ce află acum urmare a campaniei cu pricina, dar în egală măsură voci dezinteresate, însă la fel de indignate de faptul că presa face caz de atâta lucru. Argumentul lor: avem mentalitate de comunişti. Că nu înţelegem cum funcţionează o societate liberală. Că e normal ca unii să câştige mai mult decât alţii şi că acest lucru e valabil şi pentru cei ce stau pe bugetul ţării.
Iar faptul că un director de companie cu capital de stat ajunge să încaseze cât un director de bancă, dacă nu mai mult, ţine tocmai de logica economiei de piaţă. A spus-o chiar premierul Tăriceanu, zilele trecute, acuzându-ne pe noi, cei ce susţinem această campanie de populism.
În opinia sa un director de la stat trebuie să fie retribuit la nivelul sectorului privat, pentru că deşi e “de stat”, societatea pe care o conduce se bate pe o piaţă liberă. Dincolo de faptul că e o minciună, majoritatea societăţilor de care vorbim neavând nici o treabă cu concurenţa, rămâne intenţia. Noi suntem populişti, el e, dimpotrivă, responsabil atunci când e vorba de interesele statului. Iar faptul că mulţi îl şi cred mi se pare cel puţin trist. Realitatea e însă că ni se serveşte o confuzie pe care mă grăbesc să o semnalez. Numirile în funcţiile de care vorbim, inclusiv cele de reprezentant al statului în Consiliile de Administraţie, sunt în majoritatea lor covârşitoare, numiri pe criterii politice.
O primă confuzie. Criteriul politic în acest caz nu înseamnă, aşa cum susţin chiar şi unii de bună credinţă, acela de a te asigura că instituţia respectivă va face politica Guvernului. Nu, înseamnă, pur şi simplu, clientelism. Oamenii puşi acolo sunt clienţi ai partidelor, pe care acestea îi folosesc pentru a plăti diverse datorii. Două, în principal: datoria faţă de ceea ce au făcut pentru partid (se numeşte sinecură) şi datoria faţă de sponsori. Primii trebuie să întoarcă la rândul lor o parte din veniturile imense pe care le încasează tot în vistieria partidului, ceilalţi fiind folosiţi ca agenţi de influenţă.
Dacă despre primii se ştiu mai multe, tocmai pentru că au o afiliere clară de partid, despre cei din urmă nu se vorbeşte aproape deloc. Iar aceştia mi se par cei mai nocivi. Pentru că ei fac legătura total netransparentă între mediul de afaceri şi cel politic, constituind astfel o adevărată reţea a corupţiei.
Reţeta e aproape ideală. Un om de afaceri care a finanţat sau finanţează un partid trebuie să-şi recupereze investiţia şi să şi câştige ceva în plus. Altfel n-ar mai finanţa, pentru că n-ar renta. Acest lucru se poate face simplu prin plasarea unui om de încredere într-o funcţie în stat, de unde acesta să servească interesele finanţatorului. Prin votul pe care-l dă în consiliile de administraţie, prin informaţiile din interior pe care le furnizează “patronului”, prin influenţa pe care o poate avea în luarea unor decizii de interes major. Despre aceştia din urmă mi-aş dori să aflu mai multe. Despre acest fenomen sper să se găsească suficienţi ziarişti care să scrie. Aş vrea să-i văd atunci pe cârcotaşi cu ce ne mai pot acuza.
