Mircea Radu IACOBAN

Ideea (și sintagma) „revoluției culturale” îi aparține, pare-se, lui Stalin, nu lui Mao. Cât despre „făurirea omului nou”, o aflăm stabilită ca țintă și-n proiectul stalinist, și-n acela al lui Hitler, și-ntr-al lui Mao, și al lui Kim Jong-un, și-n  paranoia lui Ceaușescu, și-ntre țelurile neomarxiștilor. Toate dictaturile (iar neomarxismul manifestă tendințe violent dictatoriale), sastisite de ruginitul „homo sapiens”, își doresc un „om nou”, numai că fiecare îl vede altfel,  motivațiile, punctul inițial de plecare și finalitatea diferind net. Nelipsite rămân  apelările la dimensiunea culturală atribuită conceptului.

În 1926, numai 57% dintre „constructorii comunismului” ruși știau carte. Asemenea Chinei, s-a adoptat titulatura „revoluție culturală” fără prea mare legătură cu absurda teroare politică generalizată ce-o masca, dar, în URSS, procesul a avut și ceva finalitate, să-i zicem, culturală. Rușii, care dăruiseră lumii pe Cehov și Dostoievski, trebuiau s-o înceapă de jos de tot și-s interesant de urmărit atât traiectul, cât și etapele. Kremlinul a stabilit trei. Primul nivel ținea mai mult de igienă: omul nou trebuia să se spele cu săpun, să își curețe dinții, să nu scuipe pe jos și să-și însușească „alfabetizarea de bază”. Al doilea implica însușirea „bunelor maniere la masă, comportamentul în spațiul public, tratamentul (rezervat) femeilor, cunoștințe ideologice de bază”. În fine, cel de al treilea nivel se referea la „bunele maniere, vorbirea corectă și o oarecare cunoaștere a înaltei culturi literare, muzical și a baletului”. Era nivelul ce urma a fi atins de noua clasă conducătoare, de noua elită sovietică.

S-a anunțat și prima victorie: 55% dintre colhoznici au început să utilizeze prosopul individual, cuțitul și furculița, au făcut cunoștință cu săpunul. Revelatoare sunt cerințele minime stabilite printr-o grilă publicată în 1936: omul (nou) sovietic trebuia să cunoască titlurile a cinci piese de Shakespeare, cinci mărci de automobile rusești, patru fluvii din Africa, trei tipuri de avioane de luptă, șapte nume de stahanoviști, doi reprezentanți ai gândirii sociale utopice, două poeme de Heine (titlurile) și două nume de spărgătoare de gheață sovietice. De nu știai, greu promovai „pe linie de cadre”! Ăsta-i mai degrabă simplu bagaj informativ politizat! – se va spune – dar referirile la Shakespeare și Heine ar pune în dificultate bună parte, în 2024, respondenții cetățeni ai oricăror țări ce-și arogă fără ezitare prestigiu cultural. (Testele actuale au revelat o enormitate: unul din patru americani nu știe că pământul se învârte în jurul soarelui, majoritatea tinerilor din SUA puși să așeze un nume pe o hartă cu contururile țărilor europene n-au avut habar să scrie, în spațiul României, denumirea statală corectă, convinși fiind că acolo s-ar afla Estonia, Ungaria, Albania, Serbia, ori s-au scuzat sub semnătură: „Iʹm an idiot” și, mai simplu, „sorry!”) Dar dacă-i întrebi de patru fluvii africane? Pe vremea lui Stalin se cereau titluri din Shakespeare și Heine; iată genul de întrebări ce apar acum în testele noastre de azi: „Cele două personaje principale din filmul «Interviu cu un vampir» au fost interpretate de Christian Bale și Joseph Gordon Lewitt, sau de Jack Gilenhaal și Heath Ledger, Eduard Nisson și Brad Pitt, Brad Pitt și Tom Cruise?” De unde se vede ce formidabilă evoluție s-a produs în lume pe tărâmul culturii!

La mult lăudata ediție a Festivalului Untold care a făcut praf gazonul stadionului ce urma să găzduiască un meci de fotbal al Naționalei noastre, reporteri evident rău intenționați au întrebat fătuci pimpante, bine (adică puțin) îmbrăcate și strident machiate, cum apreciază formațiile muzicale conduse de Eisenhower, Jack Kennedy, Margaret Thatcher, Reagan ș.a. Sumedenie de răspunsuri apreciative: „Da, sunt super tari!” ori „OK, dar nu mă omor după muzica lor!” Sau: „Nu, n-am venit pentru cei comerciali”…

Pe vremea lui Stalin, „omul nou” trebuia barem să fi auzit de Shakespeare și Heine. Neomarxiștii, după ce combat rasismul promovând un violent rasism exacerbat, vor să interzică muzica „rasistă și alb-suprematistă” a lui Beethoven și Mozart, îl cataloghează pe Shakespeare drept „exponent al oprimării imperialiste” și așa mai departe. Revoluția bolșevică pare mai luminată decât Black Lives Matter!! Drept pentru care vechiul banc „era mai bine pe vremea lui Stalin”, așezat în perimetrul culturii, poate căpăta alte conotații!