Mircea Radu IACOBAN

1945 ar constitui pragul de la care amintirile copilăriei capătă contur cert și rămân imprimate pe un „card” al memoriei imposibil de șters. Un clic imaginar reînvie ecranul ușor aburit la „citirea” căruia nu-ți rămâne decât exclamația „Doamne, chiar așa să fi fost?” Ițcanii erau comună: Primărie, biserică, școală de șapte ani, Miliție rurală, dispensar, Stație de radioamplificare de unde, dimineața, ni se citea articolul de fond din „Scânteia” (de ieri, fiindcă ziarele ajungeau, cu trenul, a doua zi) și, mai ales, gară.

Așa-zisa „Uzină de impregnat traverse” era mai degrabă un atelier cu vreo treizeci de salariați; în viața comunei n-o impunea firava prezență industrială, cât mai ales putoarea înțepătoare de creuzot izvorâtă ori de câte ori ieșea din cazanul năclăit o nouă șarjă de traverse îmbălsămate. Statul de târgușor se străduia să-l ateste cele câteva firme din preajma „centrului”: frizeria lui Simcălă, cu singura mașină se tuns știrbă, „Alimentara” la care veneai cu șipul de acasă și „lucrătoarea comercială” Melania îți turna cu „leica” untdelemn din butoiul de după ușă, brutăria lui Zilberstein (pâinea neagră de două kilograme, ale cărei arome apetisante le jinduiesc și acum, ajungea acasă totdeauna tivită jur-împrejur, fiindcă pe drum îi ronțăiam marginile pe post  de „antreuri” ale prânzului cu eternii cartofi prăjiți), cizmăria pricepută în peticeli și aplicarea de blacheuri clămpănitoare pe pavajul din pietre de râu, cabinetul doctorului Shechter, debitul de tutun ținut de un neamț-austriac pe care nu mai știu cum îl chema, crâșmulița „La Andronache” în care nu mi s-a dat niciodată voie să intru ca să văd ce-i pe-acolo, și cam atât.

Localitate de graniță fiind (prin spatele casei copilăriei trecea pârâiașul ce despărțea România de Austro-Ungaria), în Ițcani se aciuaseră tot soiul de ruteni, evrei, nemți, polonezi, era și un ceh reparator de umbrele, parcă Zdenek, venit de prin Moravia, și, desigur, țigani mai mult ori mai puțin stabili. A doua în rang după română era limba germană din care, cu tot regretul, n-am putut reține decât vreo trei cuvinte – foraiber, tishlaifer, schlafwagen...

Cea mai temută și detestată instituție din sat era bariera de cale ferată: închidea autoritar și îndelung drumul dintre nordul și sudul moldav, și nu atât șoferii, că mașini erau puține pe atunci, cât mai ales căruțașii și cei ce mânau carele cu boi își făceau cruce dacă scăpau cu jumătate de ceas de așteptare năucă pauza eliberatoare în nesfârșita compunere-descompunere a marfarelor oficiată de locomotiva de manevră austriacă 140.221, cap de serie care încă purta ciudatul horn-mânătarcă ocrotitor de scântei. Drept pentru care, de-o parte și de cealaltă a barierei, vreme destulă fiind și semințe de răsărită la vânzare non-stop, funcționa un târg ad-hoc în care se practica barterul „la căruță”: godaci contra capre behăitoare, grâu pentru porumb, perje goldane pe mere de Rădășeni (se măsura cu oca și banița), sare de Cacica pe piei de oaie, și nu o dată, în focul tocmelilor, se rata fericita deschidere a barierei, așa că până la viitoarea eliberare a drumului răgazul era generos alocat adălmașelor.

Tot la barieră, de pe la 13-14 ani încolo, se aduna puștăraia comunei să comenteze cu foc noutățile din fotbal: cică Dobai are piciorul marcat și-i este interzis să șuteze cu stângul, că-și omoară adversarii!

Dar gara! Era adevăratul centru vital al Ițcanilor. Avea de toate: restaurant, două bufete, săli de așteptare cu pluș albastru și tavan pictat, chioșc de ziare, lustragii, vânzători ambulanți, cârd de trăsuri cu coviltir negru, parc cu scenă și, unic în România, cinematograf! Acolo am văzut cu nespusă emoție primul film tehnicolor – „Balada Siberiei”. Decăderea în rang și importanță a gării Ițcani l-a pricinuit noua linie menită să ocolească aspra pantă de la Strigoaia și, precum s-a petrecut în America atunci când autostrăzile au ocolit orașe, trecându-le în amorțire și în uitare, schimbarea rutei a reînviat gara apropiată, Burdujeni, lăsând ocoliților Ițcani rol de rubedenie scăpătată.

Și depoul și-a pierdut importanța odată cu electrificarea liniilor: orgolioasa și ascunsa cutie impenetrabilă pe roți care-i locomotiva electrică n-are nevoie de cărbuni, apă, păcură, a pus în locul mecanicilor cu salopetă afumată pe care-i știam după numele mic, personaje necunoscute cu cămașă albă și cravată... Dar asta s-a petrecut târziu: în copilăria noastră, veneam la gară precum elevele din „Steaua fără nume”: era fereastra întredeschisă către lumea largă, nu puteam decât bănui ce ascund denumirile inscripționate pe tăblițele trenurilor –  București, Iași, Cluj, Timișoara. Tentația necunoscutului insinua doruri neîmplinite și simpla vedere a roților care s-au învârtit în ținuturi neștiute, parcă ne aducea și pe noi, puștăraia Ițcanilor, mai aproape de alte orizonturi românești...

Nici bariera nu mai e...