Mircea Radu IACOBAN

Am cumpărat de la un anticar cartea „Copiii lui Stalin” (Ed. „Meteor Press 2010). Cum se știe, Stalin a avut trei copii: Iacov, Svetlana şi Vasilii. Nu i-a prea păsat de ei, aşa că fiecare şi-a orânduit viaţa cum a crezut de cuviinţă. Svetlana „a ales libertatea” şi s-a stabilit în America. A murit în 2011, la Wisconsin. Iacov a căzut prizonier la nemţi în încercuirea de la Vitebsk. S-a sinucis într-un lagăr german de concentrare, în 1943, după ce „tătucul popoarelor” a refuzat schimbul propus de Hitler – Iacov contra mareşalului von Paulus, capturat la Stalingrad („nu schimb un mareşal pe un soldat!”). Vasili, talentat pilot de vânătoare, a avut o carieră fulgerătoare în Armata Roşie după ce, legendă sau nu, a izbutit să doboare două, dacă nu chiar trei Messerschmidt-uri. După război a ajuns general și Comandant al forțelor aeriene ale Districtului militar Moscova, numai că după moartea lui Stalin s-a cufundat definitiv în votcă, a devenit indezirabil și a fost trimis în lagărul siberian în care a și murit (1962). Fără îndoială că astfel de spectaculoase destine prezintă interes pentru cititorul oricărui veac, dar trebuie să recunosc că titlul m-a păcălit. Păcăleală... cu folos: în carte nu-i vorba despre copiii lui Stalin, ci despre copilăria din vremea stalinismului, zugrăvită cu deosebit talent, veridic, impresionant până la răscolitor, într-un roman-document din stirpea scrierilor lui Soljeniţân ori Pasternak. Nici o imaginaţie scriitoricească n-ar putea inventa întâmplări precum cele real petrecute în universul unei familii al cărei destin este urmărit de-a lungul a „trei generaţii de dragoste şi război”. Într-un beci din fostul cartier al KGB-ului Cernigov, autorul, J. Matthews, descoperă dosarul intitulat „Boris Lvovici Bibikov. Strict secret. Organizaţia ucraineană antisovietică troţkistă de dreapta”. Bibicov era bunicul lui Matthews: nepotul se hotărăşte să investigheze cu mijloace gazetăreşti halucinanta istorie a propriei familii. Bunicu-său fusese unul dintre marii naivi entuziaşti care, după ce au izbutit să pună în scenă farsa atroce a colectivizării, şi-au dăruit întreaga energie efortului stalinist de industrializare. Începuse, însă, marea teroare stalinistă şi era nevoie de exemple care să înfricoşeze şi să asigure muţenia mai mult sau mai puţin vinovată a unui popor terifiat. Bibikov este arestat, i se pierde urma şi familia, conform cutumei, este trimisă într-un lagăr siberian. Rămasă singură şi complet abandonată, viitoarea mamă a lui Matthews, Ludmila, trăieşte mizer prin orfelinate, aziluri şi spitale, spre a ajunge, în cele din urmă, „o strălucită intelectuală disidentă”. Se întâlneşte cu Mervyn, viitorul tată al lui Matthews, şi începe un ciudat roman de dragoste consumată mai degrabă epistolar. Mervyn încearcă din răsputeri s-o scoată din URSS-ul lui Hruşciov; căsătoria îi este refuzată. Părăseşte URSS şi declanşează o luptă surdă ce a durat mai bine de cinci ani. Încearcă să-i înmâneze o scrisoare lui Hruşciov, aflat în vizită prin Scandinavia. Nu reuşeşte. Cere sprijin la MI5 – i se răspunde că Ludmila ar putea fi, de ce nu, unealta KGB-ului. Încearcă să-i dea o scrisoare lui Adjubei, ginerele lui Hruşciov, aflat la Bonn. Eşec. Scrie marilor personalităţi ale lumii libere. Degeaba. Încearcă să-l abordeze pe Kosâghin, apoi pe Harold Wilson - drept pentru care este arestat în... Suedia. Tipăreşte pliante. Cere audienţe. Se zbate fără încetare şi reuşeşte, în cele din urmă, s-o includă pe Ludmila într-un schimb de persoane cu occidentali arestaţi în URSS. După cinci ani de zbatere, Matthews izbuteşte căsătoria şi îşi ia soaţa în lumea liberă. Unde foarte repede s-au despărţit, fiindcă prăpăstiosul suflet rus nu-i îngăduia Ludmilei să vieţuiască altundeva decât în umbra Uralilor! S-a întors definitiv în Rusia! Încă unul dintre prăpăstioasele mistere ale sufletului rus, despre care nu odată am avut prilejul să scriu în această rubrică.

P.S.

Se scrie cu avânt despre șansele prezidentului nostru la conducerea NATO. Eu aș zice că pe lângă toate cele convingător trecute în revistă, de la statura impozantă la numărul 45 la pantofi, s-ar cuveni luat în calcul încă un amănunt deloc lipsit de importanță: sonoritatea solemnă a numelui. Credeți că de-l chema Acostioaie, ori ca pe portarul de la Galați, Durbozoancă, avea vreo trecere la NATO? Hotărâtoare poate fi și respectuoasa ortografiere a numelui de familie cu doi de n, adică Iohannis. Ce nu contează, când totul contează?