Mircea Radu IACOBAN

Posibil s-o fi prețuit până acum peste poate pe Maia Sandu, da-i sigur că, tot cu asupră de măsură, începem să-i aflăm pricini de reproș. Prima impresie: o fătucă firavă, dăruită cu modestie și bună cuviință, plecată din școlița satului moldav cu numele de poreclă Risipiți, spre a absolvi la Harvard și a ajunge directoare la Banca Mondială, apoi președintă de țară. Izbutește să facă față provocărilor unei realități politice și din interior, și din afara țării, în bună parte ostile, dovedind hotărâre, curaj și drag de neamul ei cel românesc.

N-o fi având sfătuitori prea luminați în juru-i la Chișinău, dar în cazul așa-zisului „Premiu pentru valori europene” de la Timișoara, Bucureștiul ar fi fost obligat să-i asigure Maiei consilierea cuvenită, spre a se evita deturnarea în cheie neprietenoasă a unui gest politic românesc de încurajare și susținere. Dacă dl Fritz, evident   nepriceput în materie de subtilități și nuanțe, n-a știut că unui președinte de țară, fie mică, fie mare, nu i se oferă un premiu în bani decât dacă laureatul anunță intenția donării sumei pentru vreun act de binefacere, diplomația noastră trebuia să-l pună în temă și să-l avertizeze.

Nu mă încântă deloc nici ciudatele relații cu camarila lui Soros (Maia se tot întâlnește cu Alexander, fiul magnatului, ba în septembrie 2023 la New York, ba acum, la Davos) în contul căreia se așază un proiect sorosist de poveste: președinta Moldovei ar urma să demisioneze înainte de expirarea mandatului, data alegerilor de peste Prut urmând să coincidă cu cele din România, spre a se repeta „soluția Cuza” de la 1859, cu alegerea uneia și aceleiași personalități în amândouă țările române. Proiectul s-ar cuveni cât de cât luat în seamă, atâta vreme cât televiziunile  noastre pun în undă comentarii ironice de tipul „cum adică, peștele cel mic să-nghită peștele mai mare?” (Ciutacu). Mă-ntreb care a fost peștele mic și care cel mare la 1859 și, mai ales, ce importanță ar fi avut atunci o astfel de abordare interogativă câtă vreme s-a izbutit întâiul pas pe drumul înfăptuirii marelui țel și ideal – unitatea națională a românilor (pe de altă parte, nici n-aș crede că generalul Ciucă ar fi numaidecât un președinte mai merituos decât Maia Sandu!).

Nu m-ar indispune prea mult căptușirea administrației basarabene cu importuri românești, dar dacă există oameni politici de la noi dispuși să activeze în atât de bălțata și de primejduita clasă politică de la Chișinău, este dreptul lor s-o facă; la urma urmei, ar putea fi și un pas către unire. Și n-ar conta afilierea partinică: în fața unei expertize convingătoare precum aceea a Ancăi Dragu, noua șefă a Băncii Naționale de la Chișinău: realmente n-are importanță că-i membră USR ori a altui partid. Calitatea umană a „transferurilor” de peste Prut acuză însă, câteodată, gesturi de inutilă frondă: ce l-ar îndreptăți, de pildă, să ocupe postul de procuror general al Moldovei pe tânărul pensionar saltimbanc Danileț? Și mai sunt câteva nume ce ar sugera o posibilă orientare către spectrul așa-zisului „progresism” prin aducerea unor „valori europene” care, cel puțin până acum, nu s-au ilustrat decât prin abilități contestatare și atât. Dar, desigur, nu facem noi „politica de cadre” a Republicii Moldova, iar Maia Sandu are parte dincolo de Prut de o campanie de denigrare și contestare virulentă și permanentă.

Multe dintre acuzele ce i se pun în cârcă sunt pur și simplu ridicole! Teme predilecte: Sandu va aduce 30.000 de sirieni care vor ocupa locurile de muncă ale băștinașilor, va susține Uniunea Europeană în interzicerea sărbătoririi Crăciunului, prietenii ei, americanii, fac din morți îngrășăminte agricole, Sandu bagă țara în război (!), ucrainenii au făcut laboratoare bacteriologice, PAS și Sandu instaurează dictatura, prezidenta a cedat americanilor suveranitatea republicii, limitează drepturile omului, scindează societatea, România vrea anexare, NATO pregătește teritoriul RM pentru un teatru de război și alte asemenea prostii, din care destule „prind”, mai ales în ruralul încă în bună măsură năucit și rusofon.

Dar culmea acuzațiilor care, spre a fi receptate corect, s-ar cuveni citite taman pe dos, o reprezintă torentul de mârlănii aparținând Mariei Zaharova, purtătoarea de cuvânt a lui Lavrov: „Maia Sandu este o rușine pentru țară și principala amenințare pentru poporul moldovean” (!!), „Un scuipat în fața nu doar a poporului moldovean, ci și a democrației” – iată cine vorbește despre democrație! – l-ar constitui schimbarea denumirii străzii Pușkin din Chișinău și înlocuirea ei cu „Regina Maria”. N-aș aplauda gestul eliminării numelui unui mare scriitor din geografia urbană a oricărui oraș dacă n-aș ști că, la Chișinău, în exil, Pușkin a scris câteva dintre marile sale poeme, dar și însemnări oribile despre poporul moldovean – poetul considera că, în Basarabia, se află „ca un leu printre maimuțe”! Aș zice doar că nu a fost găsit momentul cel mai potrivit pentru astfel de modificări în nomenclatura stradală a capitalei, nu „ardea” deloc, la nevoie se putea afla o altă stradă pentru perpetuarea amintirii reginei Maria. Pușkin a fost un mare scriitor al Rusiei și al Europei, a viețuit câțiva ani la Chișinău, a scris aici poezie cu teme moldave, nu văd de ce ar fi fost necesară târzia lui reexilare. Aș zice că, oricum, își merită mai degrabă locul în amintirile urbei decât Kotovski, înveșnicit călare în fața hotelului „Cosmos”!

Alte infamii debitate de Zaharova, de tipul „autoritățile moldovene continuă să elimine orice manifestare de disidență” (auziți cine vorbește, reprezentanta unei țări care înfundă în pușcării orice protestatar!) nici nu mai merită comentate. Cât despre Maia, aș aminti inscripția din westernuri „Nu trageți în pianist, face și el cât poate.” Până acum cel puțin, a făcut mai multe decât se credea cu putință. Mai  departe, s-o vedea.