Mircea Radu IACOBAN

Parcă în acord cu mireasma de sarmale ce cucerește pas cu pas și nor cu nor întreg spațiul mioritic, pe internet circulă meniul mesei oferite oaspeților la Crăciunul anului 1937 de DomˊPascale, negustor stimat din Obor, și de doamna Uța, băcăniță „apropitară” a mai multor terenuri din jurul casei de la nr. 52, strada Mașina de pâine, lângă Fabrica de sifoane. Îți lasă gura apă! Mesenii nu erau chiar oarecine: alde Malaxa, Asan, generalul Petroff, ambasadorul X, consulul Y, marele avocat Z. La sosirea invitaților, încă de la ușă, alune sărate și țuică de Văleni. Iată, parțial, lista antreurilor: ouă umplute (din păcate, rețeta umpluturii s-a pierdut definitiv), brânzeturi proaspete de la olteni, cașcavaluri, salam de Sibiu, ghiudem, babic, kaiser, Camembert, măsline „naturale, marinate, nu din cele negre”. Mai departe, citez fără comentarii: „Apoi venea marea salată de boeuf, făcută din maioneză pregătiră în casă, cu ouă de Sărulești și cu un ulei special adus din Albania (…); erau la rând, tremurând de nerăbdare, piftia de porc și de curcan cu murături și felii de ouă în aspic. Urmau icre de Manciuria și de Beluga (negre) și autohtonele icre de știucă, șalău cu maioneză în sos alb de lămâie și somn la grătar” (cu vin alb, sec, fetească). Până atunci se serviseră țuici diverse, mastică de Chios și alte vinuri din podgoriile cele mai vestite. Citez din nou: „La un moment dat, gazda întreabă: măi băieți, dar vouă nu vă este foame? – semn pentru aducerea celor 333 de sarmale cu mămăliguță făcută din lapte și mălai din moară de piatră, și smântână tot de la olteni. Cine voia, putea lua înaintea sarmalelor o ciorbiță de perișoare sau o supă de pui. Apoi, fără întrerupere, apăreau fripturile de porc, curcan, vânat, cartofii prăjiți, murături de mai multe feluri, după care mici bucățele de cârnat, ficat, rinichi, șorici, lebăr, caltaboși, mititei, pomana porcului. Două feluri de vin roșu sec: Băbească și Pietroasele.” Pentru copii, meniu separat (șnițel vienez etc.). Venea la rând o cafea braziliană de la Armeanuˊ, „apoi începeau să fie aduse fructele și dulciurile, toate odată, ca să aleagă omul și să se sature numai văzându-le. Portocale, mandarine, banane, ananași și un pepene. Urmau cozonacii, imenși, parfumați, plini de nucă, stafide și cacao, Vinul se schimba cu dulce de Cotnari. Fursecuri de multe feluri și mărimi, prăjituri făcute numai în casă, cu gust fantastic, cum nu se mai fac”. Apăreau apoi, moment festiv, cele două torturi, totdeauna două, „unul pentru Prunc, și unul pentru Mama Lui, Fecioara Maria,” Se respecta o veche regulă: șampanie numai la revelion. Între feluri, patefonul era pus la treabă și se dansa cu voioșie konga. Pe la zece noaptea se aducea a doua cafea, inspirat denumită „cafea sictir”, pe post de atenționare ca musafirii să se mai ducă pe la casele lor. Știau să petreacă românii noștri! Educația mea silvestră bucovineană nu mi-a îngăduit prea mult acces la subtilitățile gastronomiei Europei: mărturisesc sincer că și acum, la senectute, o fleică perpelită pe plită și stropită cu mousse dˊail (mujdei adicătelea) mi se pare infinit mai tentantă decât orice cassoulet toulousain, ori boeuf bourguignon – și n-aș da o plăcintă poale-n brâu pe nici un soi de quiche lorraine. Superlativul într-ale rafinamentului îl constituia pentru mine „dresătura jântuită” dintre Pojorâta și Valea Putnei, de departe azimutul bucătăriei veacului, un chef-dˊoeuvre absolut. Drept pentru care mă așteptam ca prețioșii oaspeți, bine știuți că întorc banii cu lopata, să fi fost omeniți de coana Uța cu cel mai sofisticat meniu parizian. A fost și n-a fost. Oare-i semn de patriotism și românism amănuntul că greul meniului l-au purtat tot sarmalele, mititeii, salamul de Sibiu, icrele de știucă, adică bucatele autohtone?  Dar câte zeci de feluri la un prânz în Bucureștiul interbelic! Iar casele boierești nu erau înzestrate, precum cele romane, cu necesarul vomitarium, și mesenii încă n-aveau parte de leacurile și suplimentele alimentare de azi care ostoiesc suferințele stomacului, așa că te-ntrebi cum se putea rezista la o asemenea avalanșă de bunătățuri prăvălite într-o singură seară peste burțile oricât de antrenate ale unor convivi trecuți prin destule astfel de încercări lumești! La masa descrisă de gazetele vremii trona Malaxa, prieten și cu legionarii, și cu comuniștii, cel care îi căra lui Carol II genți bucșite cu milioane de dolari donați „pentru opere filantropice ale Coroanei” și obținea împrumuturi oneroase de la Guvern pentru a-și ridica fabrici care, apoi, lucrau tot pentru Guvern, cu întreg profitul (între 100 și 1000%) încasat de abilul industriaș. Căruia, după cum arată gazetele, nu i-au murit lăudătorii. La atâtea decenii după masa pantagruelică de la doamna Uța, nesătulul Malaxa se arată, datorită rapacității moștenitorilor, la fel de nesătul și priceput în a umbla cu polonicul în sfrijitul nostru buget național. De mai bine de 75 de ani îi tot plătim despăgubiri și iată că, în 2024, tot ne mai scoate datori cu zece milioane de euro pentru Uzinele Tohanul Vechi de la Brașov!

   Fiindcă nimeni nu s-a priceput să-l trateze la vreme cu cafeaua sictir!