Mircea Radu IACOBAN

Luni a avut loc, la Iași, prima dintre „Întâlnirile Cezar Ivănescu”, organizată de Asociația „Liga albanezilor din România” și „Asociația Cezar Ivănescu”, cu concursul Editurii „Junimea”, unde Cezar a fost director între 2000-2008. De ce „Liga albanezilor”? Fiindcă mama lui Cezar, Xantipa Naum, era de origine albaneză, neam care-și păstrează cu grijă și stăruință conștiința originii și cultivă cu respectul cuvenit amintirea concetățenilor ei de vază aduși de soartă în România – în frunte, desigur, cu Victor Eftimiu.

Câți albanezi mai sunt în țara noastră rămâne greu de precizat, fiindcă cifrele oferite de diverse surse oscilează între 600 și 10.000 (!). Oricum și oricâți vor mai fi fiind, sunt solidari, se sprijină reciproc exemplar, singurele situații conflictuale, totdeauna surdinizate, datorându-se politicalelor și, aproape firesc, utilizării fondurilor din subvenția guvernamentală pentru minorități. Nu întâmplător, Cezar  Ivănescu a locuit, la București, în casa lui Victor Eftimiu din preajma Cișmigiului (acum cu bulină roșie!), i s-au publicat cărți de poezie la Tirana, a tradus din literatura albaneză și a călătorit adesea în țara strămoșilor. Și-a lansat o carte la Tirana chiar cu câteva zile dinaintea impardonabilei sale morți (îmi permit s-o consider flagrantă culpă medicală – poetul  parcă a întrevăzut-o când scria „O întâmplare / la fel cu celelalte / (puțin mai absurdă) / e și moartea noastră”).

Atunci, în 2008, a fost propus drept candidat al Albaniei la Premiul Nobel pentru literatură. Printre cărturarii din jumătatea neaoș românească a familiei poetului originar din Bârlad îl aflăm pe unchiul său, prestigiosul lingvist Gheorghe Ivănescu  (căruia am izbutit să-i public, în 1980, monumentala „Istorie a Limbii Române”). Nu despre poezia lui Cezar mi-aș îngădui să vorbesc acum, în versurile căruia umbra morții („Într-o noapte am murire / Într-o noapte am murit”) este mereu străluminată, dacă poate fi îngăduită parafraza, „cu viața pre moarte călcând”, ci despre prea nedreptul său sfârșit.

Reparcurgând câteva dintre cele citite ici și colo din 2008 și până acum, constat că rămâne să fie utilizată aceeași exprimare prudentă și neangajantă când se fac referiri la cauza morții lui Cezar: „nelămurită”. De unde și până unde nelămurită? Dimpotrivă, totu-i cât se poate de limpede, în pofida încercărilor Colegiului Medicilor, căruia i-au trebuit patru ani pentru a bolmoji investigarea cazului și a  introduce insidios ambiguitatea suspiciunii: „Greu de spus în ce măsură intervenția chirurgicală a precipitat decesul”. Așa sună concluzia Hotărârii forului ce funcționează parcă doar spre a spăla păcatele medicinii românești! În fapt, poetul și-a pierdut viața în urma celei mai banale intervenții chirurgicale cu putință, diagnosticul fiind de hemoroizi externi.

Decizia Colegiului medicilor este ornată cu eschive, contraziceri și abdicări de la logică, asezonate cu pure invenții de calibrul „Cezar Ivănescu obez” (abia ieșise din a nu știu câta grevă a foamei!). Principala întrebare a rămas fără răspuns: anestezia generală indicată în cazul respectiv, considerată (sau nu) cauza principală a decesului. Iată starea pacientului ce urma să fie anesteziat general conform raportului IML: „cardiopatie și cardiomegalie marcată globală (hipertrofică și dilatativă), miocardio scleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză și ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică incipientă, colită cronică.” Iertată fie-mi exprimarea: un adevărat… mort viu!

Este evident pentru medicii de oricare specialitate că se cuvenea exclusă anestezia generală în favoarea celei zonale. Și aici apare fractura logică majoră: medicii afirmă că poetul era suficient de sănătos pentru o anesteziere generală, și tot ei susțin mai apoi că era suficient de bolnav ca să moară cu grăbire din cauze cumva „naturale”, de neimputat spitalului privat din Bacău! Argumentul viclean „standardul examinărilor preanestezice a fost respectat” nu spune nimic – geaba vor fi fost analizele impecabile, dacă în temeiul lor s-au luat hotărâri eronate!

Fiica poetului, Clara Aruștei, care a luptat și se luptă exemplar pentru memoria tatălui ei, mi-a trimis în copii xerox mai multe documente revelatoare; din păcate, n-am spațiu pentru a le da publicității. Mai multe referiri la acest regretabil și cât se poate de evident caz de mal praxis pot fi aflate în cartea mea „Istorii și istorie”, Ed. Junimea, 2022, pag. 230-233. Și, desigur, în articolele Clarei, risipite prin mai toată presa românească.