Mircea Radu IACOBAN

O amintire din zilele fierbinți ale lunii ianuarie 1990: pe holurile Teatrului  Național chirăia subțirel o voce indignată și plină de entuziasm revoluționar: „Mai terminați odată cu rușii  ăștia!” Se repeta piesa lui  Cehov „Livada de vișini” și-n întreaga ei viață,  protestatara a slujit de la catedră, limba și literatura rusă!  Așa-i când politica orbitoare e-n stare să copleșească până și râul-ramul, darămite să cenzureze repertoriile teatrelor și programele editoriale! Noroc că episodul de orbire culturală n-a ținut mult, cei rămași cu capul pe umeri izbutind să impună respectul cuvenit față de  opera corifeilor literaturii lumii proveniți din spațiul rus și sovietic. Adevărat, situația nu se repetă chiar aidoma acum, dar ceva suspiciune  se insinuează tacit față de cei care nu-și află altceva mai bun de făcut decât să așeze în pagină comentarii privitoare la marea literatură rusă, nevrând să priceapă în ruptul capului că unu-i Pușkin și altu-i Putin! Pe cei doi îi poate aduce împreună în conștiința lumii doar locul nașterii și limba rusă, franțuzită în veacul XIX, englezită acum și, mai știi, cu neologisme chinezești în veacul ce va să vină. Se pare că nu-i  momentul cel mai bun să vorbești despre Cehov când rachetele moscoviților ucid și dărâmă tragic și absurd în Ucraina, dar se reconfirmă încurajator evidența că, de-s inspirate, au altitudine ideatică umanistă, sunt generoase, adevărate și convingătoare esteticește, construcțiile  de idei n-au a se teme nici chiar de șantajul nuclear: ceva-ceva tot va rămâne, dacă nu pe hârtie, barem în piatră și bronz, ori în memoria electronică tezaurizată cine mai știe prin ce spații celeste. În consecință, nu  poate decât să mă bucure recenta apariție la „Polirom” a volumului al doilea din scrisorile lui Cehov, publicate prin strădania prof. univ. Sorina Bălănescu, o îngrijitoare de ediție model, ceea ce remarcam și cu ani în urmă, tot în această rubrică, când comentam volumul I al „Scrisorilor”. Ce s-a schimbat în literatura lumii de la Cehov la Hemingway, Bob Dylan și Pamuk? Multe, dar nu  chiar totul: în  primul rând, desigur, răsunetul în conștiința publică. În veacul lui Cehov, literatura avea și rol de important formator de opinie, ținea loc și de radio, și de televiziune, și  de internet. Dimineața, în cafenelele Petersburgului se comentau animat povestirile apărute în publicațiile literare (dacă-mi amintesc bine cele citite în vol. I, până și  țarul a subliniat pasajele ce le-a remarcat într-o proză a lui  Cehov!), scriitorul validat de public avea parte de prețuire până la adulație, nu mai vorbesc despre drepturile de autor din care se puteau lesne cumpăra conace și moșii, se făceau donații și se acopereau cheltuielile unor îndelungi călătorii  în străinătate. Pe de altă parte, însăși literatura avea alte reguli: i se pretindea autenticitate și veridicitate, evident, dimpreună cu încărcătura de idei care să justifice rolul formativ acordat de societate. Scrisorile din volumul al doilea sunt întrutotul revelatoare și-i de regretat treptata dispariție a literaturii epistolare: cu fiecare „send” comandat computerului ucidem o  posibilă mărturie de interes literar, fiindcă, în cele din urmă memoria electronică va fi ștearsă în vederea accesării noilor misive și nimeni nu se va osteni să scotocească  prin „recycle bin” în căutarea unui „a fost odată” abandonat  de condeiul scriitorului. Volumul al doilea din „O viață în scrisori” cuprinde, evident, mărturii ce ilustrează trăirile lui  Cehov într-un cotidian nu totdeauna prielnic scrisului. Apoi, evenimente de mai mare sau mai mică importanță, dezvăluie întâmplări cu cele câteva femei din  viața sa. Cititorul parcă regretă că relației (probabil nu numai  epistolară) cu actrița lirică Mizinina, un adevărat „drac de fată” isteață și cu umor sagace, i-a fost preferată în cele din urmă căsătoria cu mai terna Olga Kniper, devenită Cehova, și ea actriță. Este cea care, în 1904, va închide ochii fostului soț, mare parte a timpului aflat la sute de kilometri depărtare, ea jucând pe scenele moscovite și  petersburgheze, el bolind la Ialta. Aflăm din carte despre exigențele neobișnuite ale dramaturgului, atât în procesul intim de creație, mai totdeauna îndelungat și dificil, ca și în urmărirea destinului piesei, prin stabilirea distribuțiilor, sugerarea imperioasă a cadrului  scenografic ș.m.a., savurăm  schimbul de scrisori cu cei mai mari scriitori ai vremii în frunte cu Tolstoi, admirăm sfaturile de bun simț date și ucenicilor în ale scrisului, dar și consacraților ce nu ezitau să-i trimită manuscrise pentru avizată consultare. Medic fiind, n-a ezitat să trateze mujicii de holeră, după cum s-a implicat decisiv în construirea de școli rurale, așezăminte pentru sinistrați și nevoiași, s-a dus să scrie despre nenorociții întemnițați la Sahalin. și a fost profund implicat cetățenește în viața tuturor așezărilor ce l-au găzduit. Cât privește cenzura, notorietatea îi îngăduia să pună piciorul în prag: „dacă se taie un cuvânt, retrag povestirea.”  Și toate acestea le scriu fără a atinge taman obiectul esențial al prețuirii unanime: opera în sine, bucurie a teatrului lumii. Și poate ar mai fi câte ceva de spus: despre cuvânt în limba rusă, pus cu deplină sinceritate în slujba adevărului  (Cehov) și total înrobit minciunii (Putin).