Mircea Radu IACOBAN

Iaca a sosit cel mai minunat anotimp  al anului – primăvara. Ici-colo, iarba a dat colțul, dar până la bucuria deplinei sărbători a florilor, n-ai parte, cum deschizi televizorul, decât de filmări tragice de pe fronturile ucrainene, alături de imaginile acre, țepoase și mohorâte de la cutare demonstrație de protest. Și la noi, și aiurea, de parcă pretutindeni și-a ieșit lumea din pepeni! Nemulțumirile se zice că-s punctuale, dar am senzația că-i vorba despre o stare de furie contestatară nedeslușită, generalizată și în continuă acutizare, izvorâtă și din motivații reale, și din pretexte.

Am îndoieli că haosul din Franța este întrutotul justificat de cei doi ani adăugați la vârsta de pensionare, cât mai degrabă de un irepresibil sentiment al unei frustrări ajunse dincolo de pragul exploziei. Marea majoritate a celor ce vandalizează Parisul sunt tineri și mă-ndoiesc că-s într-atât de alarmați de starea pensiilor ce urmează a le primi peste 50-60 de ani! Lumea s-a plictisit de binișor și-i firesc să fie dornică de mai bine și de foarte bine, numai că s-ar putea să regrete degrabă și ceea ce a fost!

Planeta își epuizează resursele și, conform hulitei legi a lui Malthus, nu mai poate duce în cârcă miliardele de trăitori ai veacului XXI, ca să nu ne mai gândim și la mult mai numeroasele generații ce or să vină. Războiul e la ușa noastră, iar dementa amenințare nucleară, în loc să se stingă, se întețește. În „spațiul mioritic”, mirabila primăvară repune pe tapet frustrări cronice, semn că, de-a dreptul scandalos, politicienii noștri continuă să nu țină seama, flagrant și revoltător, decât de propriile interese, în primul rând electorale, calculând înainte de orice câte voturi ar pierde de s-ar adopta cutare măsură socială logică, firească, unanim așteptată și dureros de necesară.

Porcăria numită „pensii speciale”, datorită căreia există foști magistrați care încasează 99.000 de roni, adică un milion de lei noi în fiecare lună, a iritat până și forurile europene, uimite de năstrușnica nerușinare românească. Nu mai fac revelatoarele și obișnuitele comparații cu pensia truditorului de rând, nu mai dezgropăm morții, ce-a fost a fost, ducă-se pe pustii, dar de ce se ține cu atâta încrâncenare de păstrarea privilegiilor nemeritate, periclitându-se până și fondurile europene cuvenite bietei țări? Și nu numaidecât pierderea banilor de la Bruxelles ce ar mai petici cât decât nevoile românești contează, cât perpetuarea odioasei culpe morale.

Unde-s marile demonstrații populare de acum câțiva ani, de ce se iese în stradă doar pentru interese de grup și breaslă? Vorba Blandianei, suntem un popor vegetal? Poate nu înțeleg eu complicatele mecanisme juridice și contabile ale marii șmecherii legalizate tocmai de profitorii ei, așa că nu pricep nici frica de primejdia mult clamată a golirii efectivelor de polițiști și militari în cazul desființării pensiilor speciale. Înțeleg, nu se poate acționa retroactiv, dar de ce ar dezerta prin grăbită pensionare oștenii noștri, câtă vreme n-ar mai beneficia după aceea tocmai de pensie specială? Adică, nu numai că nu vor mai avea parte de ceea ce sperau să le cadă din cer în cont, dar și-ar pierde și slujba bună-rea ce-o au acum! Nu-i doar pretext politicianist și falsă alarmă? Mă tem că întreg calculul Ciolacu-Ciucă este greșit, fiindcă-i mai mare daraua decât ocaua!

Strict numeric vorbind, fără îndoială că desființarea ar vota-o de zece ori mai mulți decât cei ce ar dori menținerea scandaloaselor retribuiri nedrepte, numai că-i destul de îndoielnică participarea prezumtivilor votanți contra și-i certă prezența la urne a interesaților de păstrarea privilegiilor contestate până și de Bruxelles. Apoi, mai vin și „dansurile de societate” de la numărarea voturilor.  Oricum, cu siguranță, tot vor fi mai multe cele împotriva „specialelor”.

Din puțina pricepere politică pe care o am, consider că obstinația celor două partide în permanentizarea flagrantei și imoralei inechități sociale este o eroare tactică. Se va vedea în sondaje și, mai ales, la urne.

O a doua chestiune nerezolvată de cine știe când a rămas și-n cârca acestei primăveri: în pofida celui mai flagrant cu putință caz penal, madam Clotilde își vede nestingherită de ale ei. Ce soi de Justiție mai e și asta? În ce colț al lumii s-ar mai putea petrece așa ceva? În loc să cerceteze dacă fraudarea votului de la sectorul 1 nu-i singulară, fiind de bănuit că aidoma s-a procedat și la „alegerea” nefericitului Nicușor la Primăria Capitalei, procurorii se întrec în inventarea de pricini menite să poarte cauza până la prescripție. Întreb, nu dau cu parul: de ce nici un partid nu solicită prezența în Parlament a ministrului Justiției pentru explicații? N-ar fi vorba despre o nepermisă implicare ministerială, câtă vreme s-ar rezuma doar la chestiuni de procedură exterioare fondului cauzei. Tăcerea generală se explică prin aceea că, ani în șir, toată presa a vorbit, cum se spune, la bec și s-a instalat lehamitea.

Ce rușine națională!