Mircea Radu IACOBAN

Bătrânul Marx le mai și nimerește! Nu spunea cu deplină îndreptățire că „omenirea se desparte de trecutul ei râzând?” Numai că ar exista, cu aceeași legitimitate aforistică, și varianta „omenirea se desparte de trecutul ei jelind”, așa că mai plauzibil rămâne râsu-plânsul pe care-l detecta Nichita Stănescu: „Ah, râsu-plânsul / mă bufnește când spun / secundei vechi putrezind în secunda / de-acum.” Lectura unor documente date publicității abia după 70 de ani te aduce în starea în care mai întâi râzi cu gura până la urechi, după care evocarea „secundei putrezite” îți insinuează parșiv o tristețe, vorba lui Topârceanu, iremediabilă. Între anii 1948 și 1954 la Cluj apărea „Almanahul literar”. Venit în 1951 la conducerea publicației, Geo Dumitrescu a înființat un „Catastif” în care redactorii, la sfârșitul zilei de lucru, urmau să-și noteze ce-au făcut și ce-au dres pentru prosperitatea noii noastre literaturi, iar șefii să aibă unde să-i mustre și să-i atenționeze că se poate mai bine. S-au păstrat doar „Catastifele” din 1951-1954: au ieșit la lumină doar după moartea lui Geo Dumitrescu, când moștenitorii s-au decis să vândă din arhivă. Prin strădania unui împătimit și foarte merituos colecționar de documente, dedicații și alte amintiri literare (vezi „Catastiful ciudat și personajele sale” de George Corbu Jr., Ed. Amarol) iată-le în întregime date la lumină. Printre redactorii „Almanahului” erau A.E. Baconsky, Iosif Pervain, Cornel Regman, George Munteanu, Victor Felea, Aurel Martin, Aurel Gurghianu, Aurel Rău, Ion Brad, Mircea Zaciu, nume ce aveau să rămână multă vreme în circulație nu numai în perimetrul cultural clujean, ci și în spațiul în care se decideau destinele literaturii naționale. Pe aproape toți i-am cunoscut personal, dar abia acum aflu ce enormă deosebire era între atmosfera redacțională, și, în general, viața scriitoricească de la Cluj prin comparație cu relaxata boemă ieșeană, unde apărea o publicație similară, „Iașul Nou” și funcționa de asemenea o Filială a Uniunii Scriitorilor (amănunte în cartea „Ei, care au scris” de Lucian Dumbravă). Ardelenii par a fi luat mult mai în serios misia unei reviste literare, începând cu orânduielile administrative milităroase (respectarea orelor de program, inclusiv permanența unui redactor de serviciu până seara – dacă vine la redacție, după ieșirea din schimb, un scriitor din muncitorime?), controlul strict al activității zilnice, nu numai asupra a ceea ce scriu redactorii, dar și a ceea ce au citit, fiind recomandată lectura la sediu (controlabilă) nu cea de acasă (!) și terminând cu desele trimiteri „în teren” pentru documentare în zonele industriale și agrare. Unul dintre redactori a stat o săptămână la Baia Mare, pentru nu știu ce reportaj literar; reîntors cu „marfa” la redacție, s-a apreciat că documentarea n-a fost suficient de profundă și… a fost trimis din nou la Baia Mare! O constatare: înainte de colectivizarea agriculturii, la noi s-a încercat colectivizarea literaturii! Nu-i zi în care să nu se noteze în „Catastif” ca principal efort redacțional, „îmbunătățirea” creațiilor primite de la diverși autori – „stilizarea poeziei lui Sângereanu”, „am terminat de stilizat cronica lui Drumaru”, „am lucrat cu autorul și s-a schimbat finalul poeziei” ș.a.m.d. Nu era vorba de simple „stilizări”, ci se impuneau modificări de conținut pentru aducerea „operei” în făgașul cerut de combativitate revoluționară și „curățarea”, culmea, „de zgura proletcultismului” – asta taman în redacția condusă de Baconsky, autorul memorabilului catren „Trece-o zi, mai trece înc-o zi / Se ascute luptă între clase / Iar chiaburii se arată a fi / Elemente tot mai dușmănoase.” Poemul lui C. Bozbici, de pildă, „are o lipsă fundamentală: nu e scris de pe poziția poetului tânăr din RPR care urăște puternic lumea Wall Street-manilor și vrea să transmită această ură cititorilor.” Peste numai trei zile, același redactor (Baconsky) respinge poezia lui P. Cita în aceiași termeni: „Nu se vede suficient poziția, atitudinea poetului din RPR care urăște puternic lumea exploatatorilor americani și care urăște modul de viață american.” În afară de notările „sosit ora” și „plecat ora”, redactorii se străduiau să înjghebeze o brumă de activitate raportabilă. Mai întâi se menționa citirea presei, de regulă „Scânteia”, dar și „Sportul popular”. La rubrica „lectura săptămânii”, Baconsky („sosit ora 8, plecat ora 11) menționa cărți de-ale lui Andrei Jdanov, Al. Corneiciuc, A.Tvardovski; nelipsite erau discuțiile cu scriitori proveniți din producție, între care și tânăra speranță Ion Motoarcă, cel care publica adesea și izbutise să obțină consistente premii literare. Abia după 1989 s-a aflat că talentatul Motoarcă habar n-avea de literatură: poeziile i le scria Șt. Aug. Doinaș, care, compromis politic fiind, n-avea drept de semnătură (caz similar și cu Vasile Căbulea). Nu lipsea delațiunea pură: „Tov. B. și-a petrecut o parte din vreme în conversații străine de interesele redacționale și în afara proiectului de contract cu colaboratorii revistei, nu a lucrat în mod efectiv și altceva”. N-am cum, într-o rubrică de cotidian, să detaliez, „Catastiful” merită citit și „degustat” filă cu filă.