Mircea Radu IACOBAN

La ora la care scriu această tabletă (joi), n-am cum ști nici cine va fi prim-ministru, nici cum s-or împărți delicatesele ministeriale – o fi cineva care știe? Pe ici, pe acolo, bănuiesc, deși cotiugarul politicalelor românești pare temeinic înglodat în hulpave mâluri făr-de ieșire. Evreii ar defini situația ca un „haloimis”, rușii ar numi-o „bezosmâșlița”, dacă nu chiar „erunda” (prostie), iar grecii, cu milenii de filozofie la activ, ar categorisi-o mai elegant și mai exact drept o „aporie”, termen din filozofie ce desemnează un impas, o dificultate de ordin rațional foarte greu, dacă nu totdeauna, imposibil de rezolvat.

Navigând printre definițiile de dicționar, merită reținut că aporia desemnează o situație făr-de ieșire, o „fundătură”, fiind ivită dintr-o „stare de confuzie generată de incapacitatea de a realiza care este varianta corectă în cazul unui conflict.” Și întemeiată, paradoxal, pe o foarte bună cunoaștere și înțelegere a problemei! Exact cazul nostru: n-aș spune că toate partidele, aflate în îndelungă și ascuțită stare conflictuală, au dreptate, ci mai degrabă că fiecare are dreptatea lui și-o ține cu încăpățânare pe „si”. Chestiunea cvadraturii cercului, nici până azi deplin rezolvată, e-o aporie translată în lumea geometriei: cele mai luminate capete n-au izbutit s-o dezlege, dar eforturile conjugate au dus la progrese notabile în alte ramuri ale matematicii (în special în calculul integralelor). Ar fi singurul câștig în cazul nostru, dacă politicienii ar ști (și voi) să ia aminte la învățăturile moralicești ale aporiei din care se zbat să iasă, impas pe cât de rezolvabil pare, pe atât de… nerezolvat.

Căutând întâi de toate rădăcinile poticnirii în aporie, ce-și trag sevele din hibele sistemului nostru politic, teoretic european-funcțional, practic fisurat de ambiguitățile și indeciziile Constituției și din apatia și indolența cu care tratăm încălcarea flagrantă a legii fundamentale. Simplul fapt că un președinte își poate schimba când are chef statutul din mediator în „jucător” fără ca nimeni și nimic să-l împiedice, mai ales după nefericita lecție Băsescu, reprezintă un eșec notoriu al democrației dâmbovițene. Scuza „și președintele are dreptul la opinii politice” este complet nefuncțională: fără îndoială că are dreptul la ce opinii poftește, dar să le țină în pieptu-i de aramă, nu să defileze, în pofida literei și spiritului Constituției, înregimentat în coloana cutărui partid, nici să ceară public dispariția unei formațiunii politice majoritare! Când Constituție nu e, apoi nimic nu e!

Faptul că românii au acceptat pas cu pas (inspirat titlu de carte!) astfel de siluiri ale Legii fundamentale nu-i chiar mister: stăruie prin tradiție în mentalul colectiv sentimentul că legea (chiar și aceea scrisă cu L mare) nu-i până la capăt lege, poate fi ocolită, fentată, înșelată, ignorată, dacă nu și cumpărată. S-a instaurat în chițimia politicii românești mediocritatea duhului vindicativ propriu universului mărunt al cancelariei școlii de provincie în care înfloresc orgolii, se țes intrigi și se plătesc polițe. După principiul „quod licet Jovi non licet bovi”, s-a ajuns să avem ca ministru al Justiției un Stelică… dovedit că a falsificat acte publice (!!), un prim-ministru cu cazier penal, și sumedenie de incompetenți gravi la tv până la ridicol și-atât. Palatul prezidențial pare bântuit de duhul marelui maestru al combinațiilor, Băsescu, față de care titularul, Ostap Bender, nu-i decât un modest elev de școală primară. Manevrele încâlcite și cârpelile amatoristice, nu o dată neconstituționale, izvodite de la Cotroceni n-aveau cum să ne ducă decât în prezenta aporie.

Și iată-ne ajunși într-o situație cel puțin ciudată: oricum ai lua-o, toate posibilele „rezolvări” numai morale nu-s! (Culmea culmilor: ieri „ciumă roșie”, azi „formațiune democratică”!) Un păgubos primitivism politic impune în prea fericitul spațiu mioritic doar logica amic versus inamic, legitimată prin eternă și fățarnică invocare a „slujirii poporului”. De ești politician, atunci misia ta nu-i alta decât să-ți aperi șefii, să înjuri, să contești, să minți și să acuzi partea adversă.

Cât despre țară, mai la vară! Ascunși în spatele vorbelor meșteșugite ciupite, pare-se, din politologia „Marelui licurici”, implementăm (altă rimă n-am avut) vorbărie  cu sonorități savante, doar-doar s-o acoperi vidul nesimțit de idee și sentiment. Ne scoate „flexibilizeișîn” (într-o cinstită traducere liberă: „lăsați-o mai moale, abandonați principiile!”) din pacostea aporiei? Mira-m-aș și n-am cui!