Mircea Radu IACOBAN

L-am auzit pe dl Alex. Ştefănescu, un critic pe care, altfel, îl prețuiesc sincer, decretând la TV că n-are nici un rost să se publice texte dramatice, câtă vreme spectacolele sunt semnate de regizori, regizorul este fac-totum-ul în teatru, iar textul dramaturgului şi-a pierdut relevanţa. Dacă-i aşa, e trist. Noroc că nu-i chiar aşa! Doar n-o să credem că prevalenţa actului regizoral, oricât de inspirat şi de spectaculos ar fi, poate trimite în neant, preschimbând în simple pretexte scrierile unor Euripide, Shakespeare, Cehov, Brecht, Caragiale, Sebastian. Care, odată intrate pe mâna regizorului, se cuvin trecute mintenaş, dacă nu chiar pe numele lui, oricum, în contu-i.

În cinematografie, se practică și se acceptă de când lumea formula „un film de”, menționându-se mașcat pe afiș numele regizorului. Lung metrajul „Am o idee!”, scris de mine de la prima până la ultima virgulă, devine astfel „un film de Alecu Croitoru”. Nu-i mare tristețe, fie primit! Parcă, în postata cinematografului, ar mai merge cât de cât, fiindcă regizorul are de păstorit mult mai multe și mai complicate decât în teatru – deși, barem teoretic, miezul prestației rămâne același.

Practic, asistăm pur şi simplu la o tentativă de desfiinţare a unui gen literar, mutarea hotărâtă a interesului de la scriitură la actul punerii în scenă echivalând cu expulzarea dramaturgului din peisajul literaturilor lumii – ceea ce aminteşte povestirea arabă în care se spune că de ai un bun conducător de cămile, dromaderul poate să lipsească! Dincolo de faptul că există şi teatru destinat de la bun început numai lecturii (nici ăsta nu-l publicăm?), că spectacolul a fost şi rămâne totdeauna sub semnul efemerului, și-i mereu necesară revenirea la pagina tipărită, că anumite puneri în scenă deformează şi delegitimează autorul textului până la a te-ntreba ce-i caută numele pe afiş, vreau să cred că dl Ştefănescu nu s-a gândit să aplice eticheta „inutilă publicarea” în cazul „Macbeth” sau „Hamlet”, ci a stabilit, probabil, o anume limită temporală de la care încolo dramaturgiei nu-i mai rămâne decât rolul furnizării de texte-pretexte.

Odată cu naşterea secolului XXI, genul şi-o fi încheiat misia, predând cu supunere ştafeta directorului de scenă? Cum de nu s-a sesizat până acum inutilitatea textului dramatic? Doar statutul regizorului, în esenţă, nu s-a schimbat măcar de la 1870 încoace, când se consideră că a apărut (în spectacolele de la Meiningen) regia modernă în teatru. Trebuie să credem că, în viziunea criticului, prestaţia regizorală a suferit de curând o mutaţie radicală prin asumarea (confiscarea) unor prerogative ce, prin definiţie, nu-i aparţin – numai că la mijloc e-o regretabilă confuzie de planuri: una-i arta scrisului, alta-i arta transpunerii scenice. Dacă dl Ştefănescu s-ar fi născut cu un veac înainte şi şi-ar fi impus punctul de vedere (regia modernă de teatru funcţionând şi atunci) în bibliotecile României n-ar mai fi fost rânduite operele lui – ajunge un singur nume – Caragiale! 

Pe de altă parte, cei ce urmăresc fenomenul teatral contemporan pot lesne constata că nu-s puţine spectacolele în care pe afiş scrie (de pildă) Cehov şi ceea ce se petrece în scenă n-are, programatic, mai nimic comun cu Cehov, după cum am văzut o montare dintr-un teatru românesc a capodoperei „Romeo şi Julieta” lipsită complet taman de ceea ce ar trebui s-o definească – poezia shakespeariană.

Ce ne-am face fără cărţile din raft? Cât priveşte destinul dramaturgilor contemporani, desproprietăriţi şi trecuţi la munca de jos, adică, la rangul de umil scutier al regizorului, s-ar cuveni luată în discuţie nu numai ciudata recomandare de interdicţie la tipar, ci şi încălcarea flagrantă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra unor texte mutilate de montări abuziv ireverenţioase. Ce-ar spune un poet autentic dacă actorul ce-i recită versurile i-ar „rearanja” poezia după inspiraţia şi cheful propriu? Pe vremuri (o, tempora!) teatrele aveau Comitete de lectură ce avizau (ori respingeau) cu autoritate în materie de repertoriu (ce nume mari în fostele Comitete de lectură ale Naționalului  ieșean!), după care a apărut Secretariatul literar, și el antedecident (că, până la urmă, de rămas rămâne tot ceea ce hotărăște directorul…), dar având și rol de a prospecta, recomanda, sugera, uneori chiar și determina scrierea pieselor menite să onoreze programul și profilul respectivei instituții de spectacole.

Acum, se recunoaște ori nu, repertoriul este alcătuit întâi de toate conform ofertelor regizorale, cu precădere îndreptate către dramaturgia „sigură” străină. Ne-am obișnuit ca, pe scenele românești, piesele autorilor contemporani să le cauți cu lumânarea. Dar să și contești dramaturgiei naționale accesul la tipar mi se pare prea de tot! Oare chiar dacă ai un bun conducător de cămile (regizorul), dromaderul (scriitorul) poate să lipsească? Aferim!