Mircea Radu IACOBAN

O spun de-a dreptul: niciodată nu l-am simpatizat pe Dan Petrescu. Când era fotbalist la Chelsea, l-am admirat pe „Super Dan”: conducea mingea de parcă o mângâia cu crosa de hockey. În cele 92 de meciuri jucate la Naționala României a marcat 12 goluri – frumoasă performanță pentru un fundaș! Cu Chelsea a cucerit Cupa Angliei, ca antrenor, a făcut minuni la Urziceni, luând titlul de campioană a României (nu-s de uitat nici rezultate de calibrul 4-1 pe Ibrox, cu Rangers, ori 1-0 cu Sevilla). De nu știu câte ori antrenor al anului în România a fost pe merit decorat, lăudat, de unii chiar adulat. Ca fotbalist, punea să vorbească mingea în locul lui și-o făcea de minune; ca antrenor, a trebuit nu numai să preia microfonul, ci și să se expună direct camerelor de luat vederi, care-s neiertătoare în revelarea devierilor comportamentale. Se dă mereu ca exemplu de antrenor vulcanic Diego Simeone, ca model justificator pentru scălâmbăielile lui Petrescu; dacă-l urmăriți cu atenție, veți vedea că madrilenul, în gesticulația și vocalizările lui explozive, nu contestă arbitrajul, nu-și înjură ca la ușa cortului jucătorii, nu protestează la adresa cutărei faze, ci doar acuză ingratitudinea sorții care a deviat mingea în bară, ori a făcut să eșueze driblingul lui Diego Costa. Nu din stirpea elegantului, civilizatului și mult mai titratului Mircea Lucescu s-ar trage Dan, ci mai degrabă s-ar învecina cu aceea a lui Alibec, alt mare nemulțumit marcat de un apăsat sindrom persecutor. Ori cu familia de spirite Teașcă, pe care l-am întrebat cândva cum de are numai el dreptate pe lumea asta și mi-a răspuns „au și ceilalți, dar dreptatea mea e mai mare”. De altfel, de nicăieri Dan n-a plecat în condiții întru totul onorabile: la Chelsea, a intrat în conflict cu Vialli, de la Urziceni a demisionat fără explicații convingătoare, la Cracovia a fost demis, de Krasnodar s-a despărțit intempestiv, invocând „necesitatea unei noi provocări”, la „Dinamo” Moscova i s-a reziliat contractul. ș.a.m.d. Mă rog, viața antrenorului este pretutindeni nesigură și primejduită; că „Bursucul” e personaj dificil și-n veci nemulțumit se vede însă limpede din teatrul copilăresc și primitiv ce-l face pe marginea terenului, orice fază judecând-o penibil doar în favoarea alor săi: fiecare fluier al arbitrului este o nedreptate și oricare scor nefavorabil ascunde un complot anti CFR Cluj. După meciul din Cupă cu „Poli” Iași, al cărui rezultat i-a pricinuit noua despărțire, comentariile lui la tv au răsturnat toate lăturile în capul arbitrilor: nici o vorbuliță despre fotbalul molâu, bătrânesc și ineficient al „băieților săi”… cam pe terminate cu fotbalul, dar foarte bine plătiți, cu lefurile la zi (adversarii încă nu luaseră un salariu în tot anul ăsta și nu și l-au primit nici până acum!). Colac peste pupăză, la sfârșitul meciului, un microfon „nepotrivit” ne-a „delectat” cu porcoase și imunde înjurături rotunjite distinct de gurița „Bursucului”. Până acum îi descifram mizeriile răcnite ori mormăite pe tușă „citindu-i-le” distinct pe buze; de astă dată, a tunat în direct, „pe viu”, ceea ce din nou îl descalifică total ca mentor – îndrumător spiritual adică – al unei colectivități de tineri (fie de-ar fi vorba doar despre cei doi „under” la care obligă regulamentul). Conducerea de la CFR Cluj (o fi știind Dan barem unde-i gara, că tot a antrenat o echipă „feroviară”?) i-a făcut toate mofturile, i-a asigurat condiții cum rar se văd în fotbalul românesc, „Mister” a luat trei titluri naționale, dar rămăsese cu o echipă îmbătrânită, care în ultimii trei-patru ani n-a izbutit să vândă nimic fiindcă n-a descoperit, pregătit și impus nimic, a trăit din transferuri costisitoare, doar pentru azi, uitând că, inevitabil, se apropie și un mâine. Nu cred că pricina plecării o constituie numaidecât banii, fiindcă, slavă Domnului, are de mult teșchereaua plină (numai de la Cluj a încasat 1,7 milioane), ci evidența că momentul jubilației clujene a trecut, n-are cum împlini așteptările și îndeplini promisiunile: cu ceea ce are la îndemână, nu mai poate face înaltă performanță. Se vorbește că va prelua Celtic, dar nu m-ar mira s-o vireze către Al Nassr, care-i oferă un salariu de cinci ori mai mare decât cel avut în România. În presa scoțiană, conform obiceiului, se dă victimă: ar fi fost mișelește dat afară de la Cluj (de fapt, „Bursucul” se alinta de mult amenințând cu divorțul; în gazetele noastre vorbește doar despre bună înțelegere). Dincolo de toate și oricum ai privi situația, un antrenor adevărat nu pleacă luni de la o echipă care are joi meci important într-o cupă europeană! Dacă a fost „exmatriculat” brutal de clujenii exasperați, atunci amândouă părțile poartă vina: clubul că a tolerat ani în șir situația, amuțit de rezultate, și antrenorul pentru că a creat-o. Iar scoțienii au îngrijorările lor: „Singura rezervă în privința lui – scrie gazetarul Hamish Carton – este faptul că nu rămâne foarte mult timp la echipele pe care le antrenează, având 14 cluburi diferite pe care le-a pregătit de când și-a început cariera de antrenor în 2003.” Rezon. N-o fi schimbând degeaba echipele precum ciorapii!