Mircea Radu IACOBAN

Cea de a 40-a ediție, jubiliară, a Festivalului „Toamna la Voroneț”, onorată de prezența de-a dreptul curajoasă (în condiții de pandemie cu mii de infectări zilnice!) a unor creatori din mirificul domeniu al cinematografiei, veniți din toată țara, și susținută de stăruitoare eforturi organizatorice menite să respecte rigori aproape insurmontabile (până la urmă, s-au aflat soluții onorabile), a prilejuit nu numai revederea unor merituoase lung-metraje trecute cumva la capitolul „amintiri” ori lansări de carte, dezbateri, recitaluri, incursiuni în nemeritat ignoratul univers al diaporamei – cât și, în ce mă privește, o posibilă confruntare ieri-azi la reîntâlnirea peisajului bucovinean de poveste. Uh, prea lungă fraza preambului menit să introducă trăirile încercate la vederea liniilor secundare îmburuienite și a trenurilor de călători cu unu-trei vagoane rămase pe linia principală!

Am mers, cândva, cu trenul mixt 5493, la Moldovița: cei 20 de km de la Vama erau parcurși în mai bine de două ore! Personalul 5495 ajungea la Fundul Moldovei: 16 km într-un ceas! Odată și odată, luam trenul spre Dornișoara: 34 de kilometri de la Dorna, în peste două ore... Lumea se grăbea mai puțin!

În veacul ce-a trecut, trenul însemna, ehei, mult mai mult decât reprezintă acum! Gările erau adevăratele centre vitale ale localităţilor binecuvântate cu tren. Nevasta şefului de gară îşi disputa legitim, cu soaţa primarului, rangul de primă doamnă a urbei. Trecerea acceleratului era evenimentul zilei, urmărit (vezi „Steaua fără nume”) cu sufletul la gură de elevele cursului superior visătoare la marea aventură. Într-un fel, trenul reprezenta trăsătura de unire dintre măruntul univers local şi infinitul lumii acesteia.

Vă mai amintiţi vagoanele de clasa a III-a ale călătoriilor copilăriei noastre? Dar mirobolanta şapcă roşie a impiegatului de mişcare ori ţăcănitul telegrafului Morse, prin care până hăt târziu, după anii ’60, se mai dirija circulaţia? Cine să creadă, în anno Domini 2020, că am fost pasageri ai trenurilor mixte, adică, şi de marfă, şi de călători: în fiecare gărişoară mai de Doamne-ajută, locomotiva se apuca în tihnă de manevră, cu o negrabă învăluită în abur de mit. După care, tranca-tranca, hai la drum, până când maşina trebuia să-şi potrivească tenderul sub ulucul adăpătoarei, iar fochistul turna în apa de alimentare sticluţa cu dezincrustant, să nu prindă prea grabnic piatră ţevile fierbătoare... Stingerea focului în cazanul locomotivei s-a petrecut pe nesimţite, aşa că despărţirea de primul capitol al istoriei căii ferate n-a fost resimţită drept şocul intrării într-altă vârstă.

Dacă power-word-ul secolului XVIII a fost cuvântul tun, veacul următor, al XIX-lea, a instalat în acelaşi rang vocabula locomotivă, pentru ca secolul XX să considere emblematic atomul (veacul XXI încă mai cugetă). Şi tunul, şi locomotiva, şi atomul sunt, într-un fel sau altul, întruchipări ale forţei. Ce putere maiestuoasă exprimau şi impuneau bătrânele locomotive cu abur, de la seriile de elită 142.000 şi 231.000 („Pacific”) până la măruntele 375.000, „căpriţele” 324.000 ale cursei Rădăuţi-Botoşani ori harnicele şi modestele maşini seria 140.200 din depourile Ițcani și Câmpulung, capabile să ia munţii în piept şi să treacă fluierând Carpaţii!

Locomotiva stephensoniană avea totul la vedere, aşa că-i înţelegeai truda şi efortul doar văzând opintirea pistonului în capul de cruce, ascultând geamătul bielelor cuplare, scrâşnetul bandajelor şi strănutul spasmodic al aburului slobozit din cilindri. Suratele lor de astăzi, fie diesel, fie electrice, sunt nişte impersonale cutii paralelipipedice lustruite pe roţi. Totu-i ascuns, nimic la faţă de cortină, iar perfecţiunea liniilor drepte depersonalizează. Pur şi simplu mi-e dor de fumul de cărbune, de ţăcănitul pompei de aer, de „bătaia” sănătoasă a pistoanelor, de vagoanele pe două osii (pluş roşu la a-ntâia, pluş albastru la clasa doua, scândură la a treia...), chiar şi de firicelul de zgură intrat în colţul ochiului mi-e dor. Ca şi de tufele de alun ce plesneau ferestrele trenului la trecerea Ilvelor...

Zeul automobil a detronat mai întâi tracţiunea cu aburi, apoi, chiar trenul în sine, scoţându-l încet-încet de pe şine şi mutându-l, cu alt chip, pe şosea. Și n-avem barem un Muzeu al căilor ferate onorabil! Probabil c-ar trebui să-mi fie jenă, dar recunosc: mi-e dor de fluierul răguşit al locomotivei cu aburi, mi-e dor de șuieratul frânei Westinghouse, de glasul roţilor de tren. Uite-aşa. Mi-e dor.