Mircea Radu IACOBAN

„Omul cel mai iscusit / Uneori e păcălit” – avertizează înțelepciunea populară. Mi-am amintit după ce sâmbătă, la Gura Humorului („Toamna la Voroneț”, ediție jubiliară – voi reveni) s-a discutat și despre filmul lui D.R. Popescu + Geo Saizescu, „Păcală”.O constatare cu caracter general: eroul snoavelor românești, ca și discipolul său mai frivol și mai buruienos, Bulă, încep să coboare în uitare,  parcă sleindu-se generala deschidere către farse, păcăleli, șotii. Eram mai năstrușnici odată, ori din pricina tinereții ușor iresponsabile, ori fiindcă viața este mai favorabilă acum seriozității cu morgă, ori din amândouă pricinile. Când în jurul tău zilnic se răsfață cifrele Covid și medicii anunță că, dacă o ținem tot așa, urmează să selecteze ei pe cine salvează și pe cine trimit la cimitir, nu-ți mai arde de glumă! Oricum, nu de ieri-de azi, farse răsunătoare nu prea aud a se mai face.Dintr-astea amicale, hazoase și inocente, nu meșterite la modul profesionist de către farsorii de serviciu la posturile de radio și tv., care continuă să se bazeze tot pe vechiul „fond de aur” al hazului național. În tinerețe, o țineam din farsă-n farsă – nu spunea H. Pourrat că „Viața fără farse e ca o călătorie fără hanuri”? Prin anii ’60 nu existau computere și erau la modă, în secretariatele de redacţie, garniturile „Letraset”: de pe o filă transparentă se desprindeau litere care, orânduite pe hârtie, lăsau perfect impresia textului tipărit. Drept pentru care am „tipărit” un convingător antet al Ambasadei Marii Britanii, dedesubtul căruia am scris la maşină o generoasă şi fermă invitaţie trimisă de British Council scriitorului Corneliu Ş.: trei săptămâni documentare în Anglia, transport şi cazare „all inclusive” în contul reginei. Constatând că beneficiarul s-a ambalat, totuşi, prea tare (făcuse cerere pentru concediu fără plată în vederea iminentei plecări în Anglia, își cumpărase umbrelă nouă și dicționar de conversație româno-englez), autorii farsei i-au mărturisit despre ce-i vorba, dar... pas de-l convinge! N-a crezut până ce nu i s-a arătat cum letrasetul se rade cu lama, literă de literă... Cu același procedeu de „tehnică tipografică” l-am trimis la Concentrare în cazarmă pe criticul Const. P., filolog rezervist. Își orânduise în  valiza de lemn, conform indicațiilor din Convocarea măsluită, „schimburi curate și hrană rece pentru trei zile”... Când s-a lansat acţiunea de „îmbunătăţire a compoziţiei sociale”, Radio Iași s-a cutremurat din temelii: au fost „implementaţi” în redacție novici aduși din producție, cu biografii-beton, pricepere zero şi înzestrare gazetărească aşijderea. Mi-a fost încredinţat spre ucenicire onorabilul Ştefan T. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăieşte, de ce să-i tulbur bătrâneţile?) care, tâmplar fiind, a trimis la gazeta „Munca” o scrisoare precum că secţia dumisale a depăşit planul semestrial cu 1,1%. Perfect pentru gazetărie! A fost scos din producţie şi trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov Iacoban, dumneata nu oboseşti să vorbeşti de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că n-am ce face, asta-i meseria comentatorului  sportiv şi, oricum, n-are cine să mă ajute. „Daţi-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre şi mare filosofie nu-i. Adulmecând iminenţa farsei, i-am dat un regulament şi l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere. Începe meciul, deschidem magnetofonul şi, după ce constată că „echipa gazdă se apără succint”, face o pauză, începe să răsfoiască Regulamentul şi-mi cere, din ochi, ajutorul. Îi fac semn să-i dea înainte; bietul de el, a-nceput să se ia de arbitri care nu văd ce se întâmplă pe teren... iar s-a oprit... iar m-a privit implorator... până la urmă, a mai bâiguit vreo două-trei minute în faţa microfonului, după care a zbughit-o pur şi simplu. Înregistrarea de pomină o ascultam cu lacrimi în ochi, după aceea, la petrecerile interne de anul nou; nu ştiu pe unde o mai fi. A! Să nu uit esenţialul: meciul din deschidere nu era de fotbal, ci de rugby! De fapt, eram tineri... și răi! Medalia „Colectivizarea agriculturii” s-a decernat, la Iaşi, în cantităţi industriale, inclusiv unor personaje care n-au ştiut niciodată câte ţâţe are vaca. Post-festum, s-a complotat într-o „anumită parte” a redacţiei falsa introducere pe  lista medaliaţilor a încă două nume: Valer Mitru şi fostul lui şef de la Staţia de amplificare, Lică Bluthal. O voce necunoscută i-a convocat telefonic la festivitatea decorării. Autorii farsei, inclusiv subsemnatul, s-au ascuns după coloanele de la parterul Palatului Culturii, aşteptând apariţia catindaţilor la decorare. Primul se ivește Bădia Mitru, cu o garoafă la butonieră; îşi călcase, festiv, pantalonii. Toată dimineaţa dăduse telefoane de la redacţie: stabilea în dreapta şi-n stânga întâlniri cu unul ori cu altul, după care suna din nou şi le contramanda cu textul „nu pot veni, mă cheamă ăştia să-mi dea o tinichea”. Am râs cu noduri, fiindcă, atunci când a-nţeles că-i farsă, Valer Mitru avea ochii în lacrimi... Aș zice că, din acest punct de vedere, adică al cultivării șotiei nevinovate, mai degrabă putem vorbi despre normalitate atunci decât acum. Altele-se la modă, și deloc nevinovate: șotiile cu milioane sfeterisite de la stat. Poate dă Dumnezeu și, după Covid, și ne mai revenim!