Mircea Radu IACOBAN

Ați fost vreodată la Fâstâci? N-aș prea crede. Vorba unui fost viitor teleast: „nici nu știți ce ați pierdut!” Anul trecut pe vremea asta mă aflam la New Delhi, acum, iată-mă-s la Fâstâci. Călătorie strategică: în tradiționala drumeție de vară am ales un fund de Moldovă așa de ascuns și de neștiut, că nici javra de virus n-are cum să-l găsească. Norocul meu a fost GPS-ul, dar și așa am pierdut mai bine de trei ceasuri pentru un drum de nici o sută de kilometri. De ce la Fâstâci? Chiar fiindcă se cheamă Fâstâci. Câți turiști au trecut pragul mănăstirii Fâstâci? Nu-i „prinsă” în nici un traseu organizat, drumeții vor Putna, Neamț, Voroneț, Moldovița, itinerarii de top omologate și bucșite de „servicii”, de ce și cum să ajungă în sălbăticia de la Fâstâci, mai ales că hărțile rutiere de la bordul mașinii le recomandă un drum dinspre Laza de mult prăbușit și abandonat? În prag de galbenă și bogată toamnă moldavă, tarabele de pe marginea șoselei te ispitesc cu struguri din Grecia, piersici din Paraguay, ardei din Spania, roșii din Turcia și ceva perje autohtone.

Un strident element comun în toate adormitele sate vasluiene: vin alegerile, pretutindeni panouri electorale din care zâmbesc personaje ce mai toate se prezintă ca un soi de arhangheli ai schimbării. De parcă viața-i un titirez obsedant învârtit într-un singur sens: nicăieri în oferta electorală n-am văzut promis că se va păstra, stimula, ocroti ceea ce-i bun, autentic, original, românesc, după care să se promită necesara schimbare acolo unde-i rodnică și, firește, necesară! Într-o contrareplică ipotetică, aș propune un afiș de campanie general valabil: poza calului cu ademenitorul mănunchi de fân legat întru neatingere dinaintea gurii...

Dar iată turlele albe ale mănăstirii Fâstâci. O panglică subțire de asfalt proaspăt turnat, parcă încă aburind, scoate așezământul din izolarea de veac, aducându-l decis într-o lume din care, de fapt, până acum s-ar putea spune că a lipsit. Mirific peisaj, dumnezeiesc loc! Dealurile împădurite ale Răduleștilor și Petreștilor ocrotesc o străveche vatră de spiritualitate creștină în care dominantă-i înainte de orice liniștea. Abia aici o înțelegi și o prețuiești cum se cuvine: ce minune să nu mai afli furnicarul de autocare de la poartă, sclipirile agresive ale blitz-urilor la icoane, grupurile guralive mulțumite că „au făcut” încă o mănăstire, mititeii sfârâind în parcare, kitsch-ul „artei populare” de serie, cerșetorii, sutele de corturi dintre Secu și Sihăstria învăluite în fumul grătarelor și îmbâcsite de manele...

Dacă vrei cu adevărat să te regăsești și să mai uiți păcătoasele realități lumești, într-adevăr aici o poți face întru pioasă reculegere. Mai ales dacă izbutești să-ți imaginezi ce va fi fost cândva în aceste pustietăți păduroase în care Ștefan cel Mare își regrupa oștile după luptele de pe valea Rahovei, spre a porni la bătălia de la Podul Înalt. Voievodul Mihai Racoviță ctitorea la 1721, în inima codrului, mănăstirea Fâstâci, unde a funcționat și una dintre primele școli primare din Moldova, învățători fiind călugării Nicanor și Diomid. În veacul trecut, așezământul și-a pierdut rangul de mănăstire, devenind biserică parohială. A redevenit la vechea menire abia după 1990. Incinta este potopită de flori: un adevărat răsfăț de mușcate și de trandafiri, biserica, cu arhitectură simplă și viguroasă în plan treflat, este îngrijită și repictată în frescă târziu, în 1977, dar cu un meșteșug ce ocolește culorile tari, astfel părând afumată și de demult. Zidul de incintă, înalt de peste trei metri, poartă urma reparațiilor succesive (și încă ar mai avea nevoie).

Maica stareță Chelaru, care păstorește o „obște” de numai cinci suflete, se pare că încă n-a prea auzit de pandemie (logic: ce să caute Covid-19 la Fâstâci?); ori de regulă n-o poartă, ori s-a lepădat acum, prietenește, de mască. A primit cu rezervă nedumerită unicul vizitator din ziua (dacă nu și săptămâna ori luna) aceea, întrebându-mă cu precauție dacă am dezlegare arhierească să-i pun niscaiva întrebări. A devenit mai comunicativă și n-a mai considerat necesară aprobarea Episcopiei Hușilor (care a avut până nu demult justificate motive să ocolească presa...) ca să-mi risipească unica nedumerire: de unde și până unde denumirea ciudată „Fâstâci”? Se pare că ar veni de la pârâul Fâstâca, ceea ce nu face decât să păstreze întrebarea și să mute răspunsul tot pe acolo, în geografia locului...

Cum cobori câteva sute de metri după ieșirea din odihnitoarea mănăstire, dai peste cele mai lumești și mai românești realități cotidiene, întruchipate într-o răsunătoare minune, deloc dumnezeiască: s-au încheiat reparațiile școlii din Fâstâci (nu prea se știe cum va fi încălzită la iarnă, dar, oricum, clădirea arată onorabil). Spun că-i minune fiindcă remedierile au început în 2006 și au trebuit 14 ani (!) spre a fi duse până aproape la capăt, vreme în care s-au cheltuit 32 de miliarde vechi (!), după evaluarea inițială de... 7 miliarde. Constructorul: „nu mi-ai plătit!” Primăria: „nu mi-ai făcut!” Contestații, tratative, Tribunal; vreme de 14 ani, elevii au învățat aciuați pe la cantonul silvic și pe la Dispensar. Culmea culmilor: construcția întregului campus al Liceului „Cuza Vodă” din Huși a costat 17 miliarde, școala din Fâstâci, doar reparată, 32! Și a durat 14 ani! Iată într-adevăr un tărâm de obligatorie schimbare! Dacă nu chiar de aruncare în aer a mentalităților și practicilor nocive și păguboase încuibate pretutindeni, până și-n inima ignoratului „fund de Moldovă”! Duce-le-ar în pustie pârâul Fâstâca!