Mircea Radu IACOBAN

Pretutindeni în lume, relația stat-cetățean n-a fost vreodată ideală. Și nici nu va fi. Un permanent sentiment de frustrare rămâne să dospească în mentalul așa-zisului „simplu cetățean” ce nu-și poate lua votul înapoi, cu reproșuri și acuze nuanțate de la „se putea mai bine” până la condamnarea „statului criminal”. Momentele critice (războaie, pandemii, convulsii rasiale, catastrofe naturale, crize economice) au fost și sunt cele mai productive în materie de contestări, dar și pietre de încercare pentru ameliorarea ori deteriorarea unei relații greu de mediat și, oricum, în echilibru precar. Cum diavolul viețuiește în amănunte, mai sus amintitul „simplu cetățean” vede întâi de toate ceea ce-i aproape, mărunt, la îndemână, nesemnificativ poate pentru rectitudinea structurii și ansamblului organizării sociale, dar în stare să-i acrească viața și să-i îndreptățească suspiciunea unei tratări inegale, în care statul este trompeta întâia, lui, cel care plătește întreținerea „stăpânirii” fiindu-i lăsată câte o modestă intervenție la piculină, preschimbată rar în cor cu tobă și talgere atunci când ieșirea în stradă rămâne unică soluție reparatorie. Utilă dacă-i sinceră și instinctivă, păguboasă când este preluată și pernicios manipulată... Un mărunt exemplu dintr-o experiență recentă: ca tot românul dornic să ajute și finanțele statului, și să-și protejeze, la bătrânețe, propria agoniseală, am dat curs invitației de a achiziționa un Titlu de stat la Trezorerie. Procedura-i simplă: dai banii la ghișeu, primești hârtia și-n trei minute totul se rezolvă. Vine și sorocul de un an, Titlul „s-a maturat”, hai să-ți recuperezi banii. Mai întâi, ți se fixează un termen de zece zile (de luat, statul ți i-a luat într-o clipită). După cele zece zile, la Poștă, coadă: și alți indivizi posomorâți așteaptă de dimineață, ca și mine, aprobarea de restituire. Urmează s-o primim de la București, prin internet (când am dat banii, n-a fost nevoie de avizul Capitalei). Trece un ceas, trec două, trei, patru... nici un semn. Stânjenite, funcționarele Poștei arată către monitorul tăcut și insensibil. Abia mult după prânz sosește și dezlegarea. Am pierdut o zi din viață într-o așteptare tâmpă și umilitoare: în astfel de situație, cetățeanul ce are de făcut? Tace și înghite mitocănia! Te pui cu Statul? Dar asta nu-i tot: în cele zece zile de „programare” după „maturare”, banii mei n-au mai fost ai mei, ci i-a gospodărit Statul. Dacă mi se cuveneau 50 de bani dobândă în plus, trebuiau să fie adăugați la total. Evident, nici vorbă. Acum doi-trei ani, ANAF-ul m-a înștiințat că, din eroare, mi s-a reținut o sumă deloc neglijabilă la impozitul pe venitul global (drepturi de autor). Îmi va fi restituită peste 45 de zile (de aș fi datorat un leu, imediat mi se bloca contul). La termen, m-am înființat la ghișeu, de astă dată la Trezorerie: „n-a venit lucrarea, mai încercați.” Până la „victoria finală” am tot încercat încă aproape 45 de zile. Cui să spui că și pentru lunile de așteptare, și pentru anii în care reținerea eronată a fost la discreția Statului, mi s–ar fi cuvenit dobânda legiuită. Aș! Fleacuri! Sigur că-i vorba de mărunțișuri negljabile într-o țară a pensiilor nesimțite și a comisioanelor curente de milioane, dar n-o fi îndreptățit „simplul cetățean” să dea cu cușma de pământ (dacă-i la el acasă, asta se îngăduie) cerând tratament egal și când i se ia, și când i se dă ceea ce i se cuvine? Tot un fleac ar fi, la urma urmei, și povestea hiperbolizată cu poza lui Orban & comp. Prim ministrul a declarat că, după astfel de parascovenie, ar intenționa să se lase de fumat. Mai întâi că nu s-ar rezolva nimic, fiind cam târzior, dar câtă vreme s-ar apela la o astfel de dramatică auto-îngrădire a drepturilor omului (nu-i așa, și prim-miniștrii, cu sau fără vicii, oameni sunt), poți crede că Orban însuși este alarmat de posibilitatea repetării gestului. Vrea să taie răul din rădăcină! Adică, n-a înțeles nimic! Păi nu erau și păhăruțe pe masă? Se lasă și de (bip)? Iar scuza că au mai fumat și alții la Guvern e subțirică tare: la vremea lor, respectivii călcători de lege n-au obligat nația să poarte botniță, nici n-au interzis grupurile mai mari de 3-4 persoane, nici „distanțarea socială” (aberantă sintagmă!) și nici obligativitatea păstrării de nu știu câți metri între români. Străvechea zicală „Quod licet Jovi / not licet iovis” a reformulat-o Orvell, în „Ferma animalelor”: „Aliis animals are equal, but equal than others” (cer scuze și traduc: „toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele”), dar mai ales Terence: „Aliis si licet, tibi non licet” – „pentru unii este permis, pentru Dvs, nu este permis.” Punct.

Să-i mai recitim pe „ăi bătrâni”!