Mircea Radu IACOBAN

Poate o fi venit vremea să încercăm a mai uita de viruși; doar n-o să rămână ziarele și televiziunile luni în șir cantonate poticnit în aceeași monotonă arie tematică, oricât de dramatice ar fi realitățile acestei primăveri ratate. După cum lumea s-a săturat de stat în casă, cred că și de corona-gazetăria pe care am practicat-o, de altfel, și noi, s-a cam sastisit. Încet-încet, se insinuează de-sensibilizarea, cifrele statisticilor pandemiei, fie funebre, fie încurajatoare, nu mai au impactul emoțional de la început. Poate constatarea că apar și alte teme (mină de aur: procesul lui Dincă) pare cinică, dar epidemia (vrem să credem) începe a se slei, pe Arafat și Vela nu-i mai privim cu spaima dintâi, și chiar dacă-ți rămâne oricum mai aproape de piele cămașa decât flaneaua, nu constituie un păcat încercarea de a ieși din rutina calapodului de știri. Iată o posibilă temă: citesc într-o publicaţie bătăioasă, informată şi scrisă cu umor, o amendabilă frază sentenţioasă: „Fiindcă, se ştie, adevărata libertate de creaţie s-a putut manifesta plenar în România modernă doar în perioada interbelică şi după decembrie 1989.” Se ştie? Pă ce te bazezi? – ar întreba Moromete. Nici autoarea cugetării, nici subsemnatul, n-au avut cum cunoaşte direct această „adevărată libertate de creaţie” interbelică; există, însă, o consistentă bibliografie „la temă” (Marian Petcu a semnat încă în veacul trecut – 1999 – instructivul volum „Puterea şi cultura”) şi înainte de a te pronunţa definitiv şi ritos, s-ar cuveni parcurse barem câteva dintre opurile cu pricina. Altfel, eşti condamnat să rămâi prizonier al clişeului „valorilor democraţiei interbelice”, înfăţişat (din ignoranţă sau partizanat politic) la modul idilic, drept un „a fost odată” demn doar de respectuoase aduceri aminte. Reamintesc: și cenzura lui Dej, şi cenzura ceauşistă, au fost replici cumincioare (cu sens inversat) ale cenzurii carliste, posesoare de performanţe ce au bătut toate recordurile în materie. Cenzura lui Dej decidea ce să nu scrii. Cenzura lui Carol II hotăra mai mult: nu numai ce să tai, ci şi... ce trebuie să scrii, cum să scrii, unde şi cum să fie paginat articolul, mărimea pozei etc. Liste cuprinzând cărţi ce urmează a fi scoase din librării și biblioteci au fost elaborate încă din 1934, printre autorii interzişi figurând Mircea Eliade, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu ş.m.a.! Cele 14 stări de asediu instituite între 1919-1938 au permis totala hingherire a presei: tiraje confiscate („Lupta” – de 50 de ori într-un an), cordoane de jandarmi în jurul tipografiilor, spaţii albe în gazetă ornate cu foarfecele cenzurii, cotidiene suspendate, condamnări la puşcărie. Ori, mai simplu: „domnii cenzori să binevoiască a NU citi” cutare gazetă. Deci,  tipărirea interzisă. Comisia pentru cinematografie oprea film după film (uneori telefona scandalizat chiar regele, precum „savanta” în alte vremi). Până şi pelicula naiv-exaltat-patriotardă „Vitejii neamului” a fost oprită, deoarece, într-o secvenţă, nişte copii dădeau mâncare la porci într-o cască militară germană găsită pe şanţ. Blasfemie! La cererea Mitropoliei ieşene, a fost interzis imediat filmul „Păcat” (după Caragiale) – ceea ce, în zilele noastre, nu prea-i cu putinţă, deși unii au  încercat (vezi cazul „Evangheliştii”). De altfel, trecând în revistă titlurile mai răsărite ale cinematografiei române din 1950 până barem prin 2011, şi punându-le în relaţie cu rigorile cenzurii carliste, devine clar că multe dintre filmele turnate şi-n comunism şi după n-ar fi primit aprobare de proiecţie în perioada interbelică. Cenzura hotăra totul: de la „să nu mai apară reportagii din care să se vadă starea mizeră a satelor” până la flecuşteţe de genul „să nu se mai scrie nimic de arbitri la matchurile de footbal.” Funcţiona, ca şi pe vremea cenzurii comuniste, o lungă listă de cuvinte prohibite precum dezastru, chin, nenorocire, disperare etc. (după 1950:  înger, duh, Dumnezeu, sfânt...) Un proces oribil i-a fost intentat lui G. Călinescu, căruia i se reproşa că „Istoria literaturii...” n-ar fi altceva decât „o cinică sfidare şi batjocorire dispreţuitoare a sângelui românesc”, un „talmud deghizat” etc. etc. S-o lăsăm mai  moale cu formidabila libertate de creație interbelică! Încerc măcar să atrag atenţia. Vorba cronicarului: „să să ştie”.