Mircea Radu IACOBAN

Enervante-s discuţiile din tren! Oameni care se văd întâiaşi dată pentru prima oară şi n-au nimic în comun afară de biletul în respectivul vagon, ori se simt datori să te angajeze într-o conversaţie de care n-ai chef, ori te ignoră complet, continuându-şi fără pic de jenă şi pudoare sporovăiala de acasă. Mai întâi, ai parte de fraze banale şi oarecare, de genul „ce cald!” (ori „ce frig!”), „mergeţi până la capăt?”, „vă deranjează dacă trag perdeaua?”, „pot să ia ziarul?”, după care urmează acroşarea. Doamna cu pălărie îţi arată o poză din gazetă şi-ntreabă într-o doară, clefăind gumă: „cum vi se pare povestea asta?” E perioada de tatonare – să se vadă cu cine votezi. Evident, dai un răspuns ambiguu, ceva de genul „regret, nu mă interesează politica, toţi îs la fel!” Soţul doamnei, trecut binişor de vârsta a doua, îmi face cu ochiul a complicitate: „hai, că nu vă cred!” Doamna îl susţine: „un intelectual ca dumneavoastră să nu fie interesat de politică?” De unde constatarea aşa de hotărâtă c-aş fi intelectual? Ochelari nu port, cravată, aşijderea, reviste în limbi străine n-am răsfirat pe banchetă... cu afişată neutralitate, am ales, pentru lectura călătoriei, doar gazete autohtone de toate mamele: „Ce de bani părăduiţi pe ziare!” – mă căinează doamna – „şi ce amestecate-s! Io-te, culmea, mai apare!” Apucă o gazetă cu două degete, de parcă ar frige-o: „cum de citiţi aşa ceva?” Încerci să-i explici că vrei să fii cât de cât la curent cu toate orientările şi că „a citi” nu înseamnă, obligatoriu, „a accepta”. Ţi-ai găsit! Domnul nu-i deloc convins: „mai bine ascundeţi fiţuica aia, că vă vede lumea!” De pe canapeaua de vizavi a urmărit scena un mustăcios dornic de vorbe-vorbe: „mai bine le-aţi ascunde pe toate!” Doamna ripostează ofuscată: „de ce, fiindcă aşa vrei dumneata?” „Nu vedeţi? Ce-i aici alb, dincolo-i negru.” „E-te, na! Vreţi să spuneţi că...” Şi gata, după această scurtă pregătire de artilerie, conversaţia ajunge direct în avanposturile ultimelor evenimente: guvernul, președintele, anticipatele, pensiile nerușinate, spre a câştiga progresiv în acute când se propteşte în UE, NATO, ONU. Şi cum vagoanele nu-s compartimente, o bună jumătate dintre călători se aşează în poziţia „fiţi gata!” pentru angajarea în dispută pe-o parte, jumătate pe cealaltă. S-a pledat cu ardoare în contradictoriu, de pe poziţii ireconciliabile, până dincolo de Focşani, când apare un cerşetor pe-un soi de scândură-cărucior. Soţul doamnei îl arată cu degetul: „uite-aşa o să ajungem toţi în România dacă...” Apoi, către cerşetor: „du-te naibii d-aici, chem conductorul!” Oropsitul, ce poartă agăţată de gât inscripţia „surdo-mut din naştere”, îl afuriseşte mărunţel: „aşa să-ţi ajute dumitale Dumnezeu!” „Io-te minune, a căpătat glas!” – râde mustăciosul. De pe la Buzău încolo, apele s-au limpezit deplin, călătorii împărţindu-se net şi categoric în două. Argumentele fiecărei părţi sunt tratate de contra-opinenţi cu „iaca, scârţ!”, „sanchi!”, „du-te şi te culcă!”, iar limbajul începe să se coloreze: „păi da, hoţii ţin cu hoţii!”... „controlul psihiatric...” „ţara e-n pradă!”... „du-te, dom’le, naibii!”... „du-te dumneata, ţi-aş spune eu unde!”...„de ce eşti măgar?”... „măgar e mă-ta!” – ş.a.m.d. Singura soluţie părea a fi semnalul de alarmă! La capătul liniei s-a coborât pe uşi separate, cu azvârliri de priviri piezişe şi duşmănoase.

Şi rămâne o întrebare: ce, cum, când, cine, de ce, a izbutit să învrăjbească într-atât, până a rupe-n două, naţia română?