Mircea Radu IACOBAN

Rar se-ntâmplă să mă simt timorat în faţa vreunui subiect adus sub pix, dar amân şi tot amân să scriu despre fala şi măreţia Egiptului antic, fiind în pericol de fezandare impresiile proaspete ale unei călătorii într-o lume a „enigmelor nesplicate” în care cu cât vezi mai mult, cu atât pricepi mai puţin. Nu-i o floricică gazetărească: pe măsură ce cobori treaptă cu treaptă povârnişul celor 7000 de ani de civilizaţie egipteană, aduni un car de întrebări reductibile, până la urmă, la una singură: cum? Cum a fost posibil, adică. Sunt de acceptat fără umbră de îndoială explicaţiile egiptologilor preluate pe „repede înainte” în turuiala ghizilor? Aşa precum bisericile au pregătite răspunsuri-stas la orice întrebare incomodă a mirenilor, şi aici sunt aliniate în rastel, la îndemână, scenarii derivând dintr-o nouă mitologie care, oricât s-ar voi credibilă, logică şi terestră, funcţionează până la urmă tot în preajma fantasticului. Sigur că lunga drumeţie printre reperele fundamentale ale antichităţii egiptene am parcurs-o mai întâi în bibliotecă, având convingerea că, văzând după aceea „pe viu” tărâmul faraonilor, imaginea generală va prinde contur ceva mai sigur şi întrebările de-acasă primi-vor, în fine, răspuns. S-a-ntâmplat exact pe dos: la finalul celor 11 zile în care am intrat în piramida lui Keops şi-n galeriile de sub bărbia Sfinxului, am văzut, la Muzeul de egiptologie, masca mortuară a lui Tutankhamon şi mumia lui Ramses II, apoi, în marginea Saharei, până sus pe Nil, templele de la Assuan, Kom Ombo, Edfu, Abu Simbel, Luxor ş.a., mormintele din Valea Regilor şi cel al femeii-faraon Hatchepsut, precum şi sumedenie de alte spectaculoase site-uri investigate şi restaurate de arheologi, adică mărturiile cele mai importante ale unei civilizaţii străvechi, atestată odată cu înscăunarea primei dinastii Narmer-Atoti-Djer, cu 3100 de ani înaintea lui Hristos (şi în bună măsură stinsă odată cu islamizarea din anii 642-969 e.n.) – am încercat, ciudat, stânjenitoarea senzaţie că-s mai nedumerit decât am fost. Și că nu-mi rămâne decât să adopt postura jenantă a ardeleanului ce decretează că girafa nu există! O primă surpriză: Muzeul de egiptologie de la Cairo, instituţie muzeală de-a dreptul imposibilă tocmai datorită bogăţiei sufocante de exponate – 250.000, strâns înghesuite, plus încă pe atâtea în depozite! – din pricina căreia (şi a năvalei turiştilor), n-ai cum adăsta cum se cuvine spre a înţelege, relaţiona şi desluşi povestea stranie ce s-ar putea ţese în jurul fiecărei piese exilată în vitrine. Acolo se poate vedea şi pumnalul descoperit lângă sarcofagul lui Tutankhamon; în pofida lucrăturii fine, n-ar fi numaidecât cine ştie ce spectaculoasă piesă de excepţie, dacă nu s-ar preciza că-i singurul obiect din fier descoperit în toată antichitatea egipteană – provenit, de fapt, din topirea unui bulgăre de meteorit căzut pe platoul Gizeh. Vechii egipteni nu cunoşteau fierul! Au săpat în granit şi bazalt obeliscuri, păduri de coloane, piramide şi atâtea alte zidiri enorme, cu dălţi din aramă şi din bronz? Imposibil: trei-patru lovituri de ciocan şi unealta se ştirbeşte! Și-i vorba despre blocuri de stâncă cântărind câteva tone fiecare, tăiate şi finisate la milimetru, cu mai multe feţe şi muchii, spre a se îmbuca exact, adesea fără mortar, într-o structură în care, la rosturi, nu poţi băga un ac! În grupul nostru se afla un vârstnic inginer care toată viaţa a lucrat la ridicarea de baraje şi la construirea de canale: „Domnule, cu ce utilaje şi tehnici sunt acum, în veacul XXI, nu m-aş încumeta să-ncerc aşa ceva!” Felahii au făcut-o. Cum? Nici unul dintre răspunsuri nu mă mulţumeşte până la capăt, după cum nici alte etape ale edificării nu par deplin lămurite. Nu există piatră potrivită în apropierea platoului Gizeh, drept pentru care stâncile s-au adus de la Assuan, cale de 600 km. Cum? Evident, pe Nil. De la carieră până la fluviu, blocurile ar fi fost transportate pe sănii care alunecau pe nisipul umezit – scena este şi figurată într-un basorelief. Probabil posibil, la orizontală, cu uriaşă investiţie de trudă umană, într-o societate care nu cunoştea sclavagismul şi-n care funcţiona doar obligativitatea ca fiecare felah să presteze trei luni pe an muncă la piramide şi temple... Aceeaşi soluţie – sania pe nisip – este invocată şi la ridicarea imenselor coloane din sala hypostilă de la Luxor. De astă dată, blocurile de câteva tone ar fi fost împinse pe un plan înclinat la 45⁰, ceea ce, azi, n-ar fi cu putinţă nici utilizând buldozere şi macarale! Nu poţi afirma c-ar fi soluţii fanteziste, câtă vreme construcţiile există şi, mai ales, rezistă, de 5000 de ani. Poate fi invocată o misterioasă implicare a altor civilizaţii? Încerc să răspund în rubrica viitoare.