Mircea Radu IACOBAN

Mongolia. Aştept să intru în templul budist Candan Teqcilin, undeva, în pustietatea pustietăţilor, la marginea deşertului Gobi. Ne iese în întâmpinare un slujitor al templului: înalt, voinic, tuns zero, înveşmântat într-un halat roşu-cinabru. Pe chipu-i rotund şi bonom pluteşte un zâmbet extatic. Este chiar „lama”, superiorul aşezământului. Ceva mi se pare pe undeva cunoscut – poate doar surâsul acesta adresat tuturor şi nimănui, pe care l-am întâlnit şi-n templele din coasta nordică a Tibetului, şi-n cele din Canton ori Hong Kong.

Ninge cu fulgi mari, pufoşi, peste masa compactă de porumbei care-şi schimbă din când în când locul zburând în stol compact, cu aripile ireal împletite şi încâlcite, ridicând vârtejuri de zăpadă, pene şi fulgi albi de nu mai ştii care-s ai cerului şi care ai zburătoarelor. Azi e „slujbă mică”. Strânse într-un careu faţă în faţă, aşezate pe perne galbene din numărul cărora rezultă rangul, sunt înşirate vreo 20 de persoane greu de descris şi, mai ales, de priceput fără o prealabilă incursiune în bibliotecă la fişierele tematice cu litera B – Budha şi L – Lamaism. Cei mai mulţi par foarte bătrâni, unii nu arată nici o vârstă, iar câţiva sunt tineri de-a binelea. Raşi în cap, îmbrăcaţi în galben mormăie fără încetare unul şi acelaşi verset. La un moment dat, murmurul preoţilor se frânge într-o acută subliniată de gonguri şi talgere; din tot soiul de căţui se ridică în fuioare subţiri fum de tămâie.

Un cazan enorm, cu picioare de fontă, trimite în văzduh acelaşi fum, dar în valuri groase, deasupra cărora drept credincioşii îşi aşează o clipă-două căciulile, întru parfumare şi sfinţire totodată. Un bătrân cu barba rărită şi decolorată toarnă în alt cazan darul adus templului: unt topit, picurat dintr-un ceainic. Plin aproape până sus, cazanul ne arată unt în bucăţi, în burdufuri, în şuviţe, în pârâiaşe – fiecare cum s-a învrednicit să-l aducă. Următorul popas bătrânul îl face în dreptul cazanului cu chibrituri. Deşi e o „slujbă mică”, şi azi s-au adunat sute şi sute de cutii: tradiţia cere să onorezi casa lui Budha aducând hrană (în exprimarea ei cea mai consistentă şi esenţială) şi foc, acesta din urmă simbolizând înflorirea, renaşterea, perenitatea şi prosperitatea.

Grupul nostru s-a răsfirat printre credincioşii care, cunoscând regulile, se perindă în linişte prin faţa vitrinelor din care îi cercetează ochii de jad ai aceluiaşi Budha în nenumărate exemplare sculptate, pictate, desenate. Credincioşii parcurg un drum mărginit de laturile patrulaterului în care oficiază slujitorii templului şi, ca într-un mausoleu cu flux continuu, opririle nu-s cu putinţă. Subit, preoţii schimbă tonalitatea murmurului, deschizând cărţile sfinte la altă pagină (cărţile sunt un fel de lădiţe dreptunghiulare în care filele se stivuiesc una peste cealaltă). O femeie cu ochii în lacrimi aşază o bancnotă de trei tugrici şi şopteşte ceva la urechea prelatului mormăitor. Cine ştie ce tristeţe tăinuiesc aceste lacrimi ivite ca o rouă la colţul ochilor oblici, doar omeneşti sunt toate cele, indiferent de paralelă ori meridian...

Înaltul lama care ne-a întâmpinat la intrare şi care ghidează acum grupul de condeieri din toată Europa veniţi la Congresul Scriitorilor din Mongolia, observând că urmăresc efortul vizibil al femeii de a nu izbucni în plâns, mi se adresează – total stupefiant, în ruseşte, pe numele mic: „Mircea, i-a murit tatăl.” Surpriza surprizelor: marele lama nu-i altul decât... translatorul de polonă de la Congres! Am aflat, mai târziu, că acum şi aici se numeşte Batbair, s-a născut la Cracovia, a învăţat cu strălucire matematicile la Universitatea din Varşovia şi, datorită nu ştiu cărei chemări stranii şi adânci, a abandonat totul, spre a ajunge „lama” într-un templu izolat de lume, la marginea deşertului Gobi. Neexistând alt cunoscător de polonă la Ulan Bator, a fost chemat să oficieze ca translator la Congresul Scriitorilor, ceea ce până la momentul înveşmântării în mantia roşie a făcut-o conştiincios şi fără a îngădui vreo clipă bănuiala unei existenţe paralele atât de îndepărtată de prestaţia concret onorată cu o zi înainte. Îl văd plutind, cu trupul masiv şi rotofei, în lumea tămâiei, talgerelor, gongurilot, untului topit, ochilor de jad ai statuilor, butoaielor cu chibrituri şi nu-mi rămâne decât şansa unei constatări glumeţe şi pământeşti: la urma urmei, şi Papa a fost polonez!